I – VISUL LUI ALBERT
Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare,
Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase!
Crai-nou
Pe când la cuibu-i pasărea zboară
C-un ţipăt jalnic ca un suspin
Şi, plecând capul sub aripioară,
Pe creanga mică adoarme lin,
Dorul româncei
De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş!
O seară la Lido
Ridică vălul negru ce-acoperă a ta faţă,
Veneţio cernită, Veneţio măreaţă!
Şi cu o zâmbire dulce fii martur fericit
L-a noastră veselie ş-amor nemărginit!
Adevărul şi minciuna
Ţi-aş zice că eşti frumoasă,
Că eşti pasăre voioasă,
Că ai glas melodios,
Şi că oricine te vede
Biserica risipită
La Sevastopol
În zgomotul de tunuri ce tună ne-ncetat
La Crâm, pe triste ţărmuri, mă plimb întristat,
Şi-n cale-mi, pretutindeni, calc ţărnă de morminte
Sub care zac pierdute grămezi de oseminte.
Gondola trece
Gondola trece şi-n urma-i lasă
Un vers de jale ce mă apasă:
„Cine-n gondolă pe-o noapte lină,
Tunetul
Pe lanul lung şi verde, cu grâul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde încet şi trece,
Precum un râu de munte când gheaţa s-a topit
Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece.
Calea Robilor
Pe ceru-nalt luceşte un râu albiu de stele
Ce curge spre Moldova din tainicul noian;
Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele
Cutreieră în umbră cerescul ocean.