Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus ţara la cale
Şi acum la bătrâneţe
S-a întins pe criticale?
Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus ţara la cale
Şi acum la bătrâneţe
S-a întins pe criticale?
Tu cei o curtenire
În glumă – şi doreşti
Să-ţi spun a mea iubire
În versuri franţuzeşti.
M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!
Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.
Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i şi numai
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Auzi prin frunze uscate
Trecând un rece vânt,
El duce vieţile toate
În mormânt, în adâncul mormânt.
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei
Te rog rămâi o clipă încă
Ca să te strâng duios la piept.
Din fericirea mea adâncă
Aş vrea să nu mă mai deştept.