Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
Un imn preasfintei gramatice
Te salut pe tine, – articol cauzal şi omogen,
Indirect contras în fraza cu subiectul epicen!
Voi, interjecţiuni concrete şi-optative principale,
Rădăcini prin apoziţii singular adjectivale,
Criticilor mei
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Din valurile vremii…
Din valurile vremii, iubita mea, răsari
Cu braţele de marmură, cu părul lung, bălai –
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri –
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Epigonii
Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Lida
Marea-i tristă-n vântul serei.
Pe ruini ce se deşir
Lida vede icoana mării
Şi pe faţă-i plâng gândiri.
Cine-i?
Norul ţipă, dunii latră,
Marea se zvârcole-n veci,
Prin scheletele de piatră,
Ce-n natura cea maratră,
Sus în curtea cea domnească
Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Şade tânăr domnul Vlad –
Sub căciula-i ţărănească
Aveam o muză
Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Poţi ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!