Avem o mândră ţară
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Patru portărei
Din larguri de palată ies patru portărei:
Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei.
Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
Proclamarea independenţei
Mare pentru noi e ziua, când tu, Mircea, la Rovine
Ai strivit păgânătatea ce s-a prins de piept cu tine,
Peste Dunăre azvârlind-o, iar pe morţii ei în iad!
Mari au fost şi-acele zile, când tu, vecinice Ştefane,
Hora
E frumoasă şi mireasa-
Ce te uiţi a vreme rea?
Hai, ţigane, cântă deasa,
Cântă, cioară, tropotită-
În miezul verii
O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Filozofii şi plugarii
Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,
Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.
Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare
Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;
Colindătorii
Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
Nu te-ai priceput
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Rada
Are Dochia mult cât are,
Nu e mult o fată mare?
Că-ntre domni, dar orişiunde,
Dacă-ţi ştie ea răspunde
Popasul ţiganilor
(după Geibel)
În noapte, sub poale de codru-nverzit,
E freamăt de glasuri, un tainic şoptit;