Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.
Mii de stele… dulce sară
Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar izvoarele răsună.
Cine-mi trece luncile
Sonete
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Asta vreau, dragul meu
– Iubeşti scumpa mea frumoasă
Ghirlăndioara de-albe flori,
Ce-ncunună graţioasă
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?
Numai poetul
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Întunericul şi poetul
ÎNTUNERICUL
Tu care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Basmul ce i l-aş spune ei
O, dă-mi arpa de aramă
Şi mi-o pune-n braţul stâng,
Ochii tăi se plec cu teamă,
Tu roşeşti – glasu-mi te cheamă,
Tăceţi! Cearta amuţească…
Tăceţi! Cearta amuţească – E-o oră grea şi mare,
Aripile ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind;
Un roman
În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala
C-un aer plin de miros, molatec, de argint
În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală
Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.
Aducând cântări mulţime
Aducând cântări mulţime
Şi mai bune şi mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele?