„O, rămâi, rămâi la mine –
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
Scrisoarea I
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
De-atâtea ori…
De-atâtea ori am fost să mor,
De dragul dragii mele…
Ce s-au ales de-atât amor,
O, stele, eternelor stele?
Misterele nopţii
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde,
Amicului F. I.
Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele.
Cum ochiul urmă un meteor,
Printre stânci de piatră seacă
Printre stânci de piatră seacă,
Auzi plâns de cucuvai,
Ţipând noaptea tristu-i vai!
Când în nouri se îneacă
Andrei Mureşanu
Tresare miază-noaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunii blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Odin şi poetul
Ei cer să cânt… durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime şi cadenţe
Dulci ca lumina lunii primăvara
Într-o grădină din Italia.
Surori
O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată
Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză
Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză
Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.
Confesiune
Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată.
De sfărâm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană