Zimbrul şi vulpea

                        Pe-o pajişte întinsă, cu flori îmbelşugată,

                        Păştea Zimbrul voios,

                        Când pe furiş, prin iarbă, o vulpe tupilată

                        I s-arată şi-i zise cu glas foarte duios:

                        „O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!

                        Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,

                        Supusă, ca noi proştii, la ploile de toamne,

                        La vânt, la ger, la muşte, l-a iernii vijelii?

                        Au nu gândeşte oare că-n vremile trecute

                        S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu

                        Că soarele s-ar pierde pe căi necunoscute

                        De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?

                        Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce

                        Într-un palat de cinste în care neîncetat

                        Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ţi voi aduce,

                        Şi te-oi feri de duşmani cu-al meu protectorat.”

                        „Ei! te cunosc, şireată!

                        Răspunse Zimbrul meu.

                        Ai râs şi tu o în viaţă o cioară îngâmfată

                        Şi de atunci, sărmano, tot caş visezi mereu!”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *