Zilele Babei

                        I

 

                        Cât au fost iarna de lungă

                        Au ţinut soarele strâns

                        Sub al ei cojoc încins,

                        Crivăţul să nu-l ajungă,

                        Nici să fie-n faţă nins.

 

                        Iară sora ei mezină,

                        Dochia, l-au îndrăgit

                        Şi la rându-i a vrăjit

                        Să atragă-a lui lumină

                        Lângă sânul ei zbârcit.

 

                        Şi sub cortul ei de gheaţă

                        Unde tremură mereu

                        Ţine-acum odorul său,

                        Dulcele izvor de viaţă,

                        Zâmbetul lui Dumnezeu.

 

                        Îl sărută, îl dezmiardă

                        Ziua, noaptea, neîncetat,

                        Ca pe-un mire descântat,

                        Şi se teme să nu-l piardă

                        De la ochiu-i degerat.

 

                        Bietul soare-n fărmecare

                        Perde lustru-i aurit

                        Sub răsuflul ei cumplit.

                        El pe lume nu mai are

                        Nici apus, nici răsărit.

 

                        Iar în lipsa lui, pământul

                        Zace-n triste amorţiri,

                        Bântuit de vijelii,

                        Căci ferească Domnul sfântul

                        De-ale Babelor iubiri!

 

                        La răsuflul lor deodată

                        Tot ce-i verde, înflorit,

                        Cade, moare vestejit.

                        Turba lor e neîmpăcată,

                        Dorul lor neîmblânzit.

 

                        Ele ştiu să-ncurce firul

                        Feţi-frumoşilor, pe plac.

                        Ştiu să schimbe pentru leac

                        Chiar în brustur trandafirul

                        Şi stigleţu-n liliac…

 

                        II

 

                        Iată, mări, însă iată

                        Că-ntr-o zi, spre răsărit,

                        Mândrul soare au zărit

                        O frumoasă, vie fată

                        Pe un plai reînverzit.

 

                        Era dulcea Primăvară,

                        Rumeoară ca un frag,

                        Scump odor şi lumii drag,

                        Care-acum ieşise-afară

                        Dinlăuntrul unui fag.

 

                        Brânduşiţă zâmbitoare

                        Şi cu mersul legănat

                        Pe sub ceriu-nseninat,

                        Ea părea aşteptătoare

                        De un mire mult visat,

 

                        Căci pe inima-i fecioară

                        Purta-n sânu-i mii de flori,

                        Şi adăsta-n fierbinţi fiori

                        Să închine-a ei comoară

                        Împăratului din zori.

 

                        Cum o vede, se aprinde

                        Soarele reîntinerit.

                        Zboară-n ceriul părăsit

                        Şi cu razele-i cuprinde

                        Tânărul odor iubit.

 

                        Pe loc, omul reînviază,

                        Apa curge şopotind,

                        Cuibul râde, ciripind,

                        Lumea se dezmormântează

                        Şi renaşte înflorind.

 

                        Iară Baba prin răstoace

                        Ca o ciumă alergând,

                        Văietându-se, plângând,

                        Scutură-ale ei cojoace

                        Când în ploaie, când ningând.

 

                        În bordei, în casă, în şatră

                        Ea pătrunde şuierând,

                        Inimile-nfiorând.

                        Spulberă cenuşa-n vatră,

                        Apoi iese-n câmp urlând.

 

                        III

 

                        Ea furtunile stârneşte,

                        Întinzând pe câmpul gol

                        Al troienilor nămol.

                        Prin văzduh o cârâieşte

                        De corbi negri negrul stol.

 

                        Ea din fugă se anină

                        De sărmanii călători

                        Îngheţaţi, rătăcitori.

                        Smulge tufe din tulpină

                        Şi le-azvârle până-n nori.

 

                        Ea pe vite le chirceşte

                        Şi grăuntele de an

                        Încolţit îl seacă-n lan,

                        Şi cocorii rătăceşte

                        Pe cerescul ocean.

 

                        Nouă nopţi şi nouă zile

                        Din suspin ea naşte vânt

                        Şi blesteme din cuvânt,

                        Vrând pe orişice copile

                        Să le-ascundă sub pământ.

 

                        Lumea tremură şi zice:

                        „Babă, streche de dor!

                        Duce-te-ai într-un picior

                        Valvârtej de pe aice

                        Până-n iadul arzător!

 

                        Duce-te-ai în cale oarbă

                        Alungată de-un cocoş,

                        Până-n fund la Mărul-Roş,

                        Şi pământul să te soarbă

                        Fără giulgiu, fără coş!”

 

                        Baba cată sus, la soare,

                        Ea îl vede zâmbitor

                        Lângă scumpul ei odor.

                        Ţipă, cade-n loc şi moare

                        Până la anul viitor!

 

                        Veselie, reînviere!

                        Mugurii se dezvelesc.

                        Gândăceii se ivesc.

                        Roiurile-adună miere,

                        Inimile se pândesc!

 

Lasă un comentariu