Zece mai

                        În ziua cea sfântă şi mare

                        La zece-ale lunii lui mai

                        Se vede-o ciudat-arătare

                        Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

 

                        Când zorile-ncep să s-arete

                        Acolo-n tăcutele văi,

                        Din groapă ies moartele cete,

                        De-a pururi jeliţii flăcăi.

 

                        Ei vin de prin locuri pe care

                        Ca vechile răni le cunoşti,

                        Pe unde-au stat şanţuri odată,

                        Redute, şi taberi, şi oşti.

 

                        Striviţi şi cu mâinile rupte

                        Şi galbeni ca-n jalnicul loc

                        În ziua sălbatecei lupte

                        Când bieţii pieriseră-n foc.

 

                        Fac roată, şi-o rugă murmură

                        Iar Valter şi şonţu, şi toţi

                        Mai-marii ce-n frunte căzură

                        Stau jalnici acolo între soţi.

 

                        Şi stau cum stă omul ce-ascultă

                        Şi nici o mişcare nu fac;

                        Aşteaptă cu grijă şi spaimă

                        Un semn de departe şi tac.

 

                        Deodată ei capul ridică,

                        Dau chiot şi-n zare privesc

                        Spre ţara din care ieşiră,

                        Spre scumpul pământ românesc

 

                        Şi-ascultă, căci tunul azi cântă

                        Departe-n iubitul pământ,

                        Puternic că-n ziua luptării,

                        Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

 

                        Vi-e teamă că n-o să mai cânte,

                        Că moartea vă fuse în zadar

                        Dar ţara trăieşte! Iar tunul

                        Ce limpede-o spune şi rar!

 

                        Şi-ascultă… iar ţara-i departe,

                        Sunt dealuri la mijloc şi văi,

                        Şi râul cel mare-i desparte

                        De mame pe bieţii flăcăi.

 

                        Şi moartea cea veşnică-nchise

                        Pe urmă-le tristele-i porţi,

                        Dar moartea lor viaţă ne dete:

                        Ferice de-asemenea morţi!

 

                        Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea

                        Ce-ascultă cântarea de tun

                        Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate

                        Pe morţi să-i audă ce spun.

 

                        Dar cred că se roagă, sărmanii:

                        Noi liberi pe voi v-am făcut

                        Iar Tatăl din cer să vă aibă

                        De-a pururi sub sfântul său scut!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *