Vulturul

                        Venind de departe cu zborul întins

                        S-oprise deasupra Ceahlăului nins,

                        Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins

                        Căzu, ca să prindă vreo pradă,

                        Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

 

                        Pe când nici nu-ncepe să cadă.

                        Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel

                        Ocol ce-l făcui împreună cu el,

                        Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel

                        Dar bine venitu-mi-a în minte

                        Vulturul văzut în rotire la fel

                        Cu ani de viaţă înainte.

 

                        Un pisc singuratic al muntelui plin

                        De colţuri de stâncă, cu zborul său lin

                        Acela-l rotea prin văzduhul senin

                        În sute de cercuri egale,

                        Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin

                        Umbririlor nopţii din vale.

 

                        Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,

                        Că-n rece cuib scoate perechea sa pui

                        Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i

                        La staul pe-amurg, din mioare,

                        Ori cerbi sugători ce se culcă sătui

                        Sub brazii ce-acopăr izvoare.

 

                        Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,

                        Ce drag îmi era nesătulei vederi!

                        Când singur în largul înaltei tăceri

                        Brăzda cu rotirea sa golul;

                        Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri

                        Eu stam urmărindu-i ocolul.

 

                        Dar groaznic venit-a într-o zi, din apus

                        O noapte cu-atâta întuneric c-a pus

                        În minte-ne stavile putinţei de-adus

                        Aminte ce-i timpul şi locul,

                        Şi-urlau în cumplita cădere de sus

                        De-a valma şi apa şi focul.

 

                        Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,

                        Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori

                        S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,

                        Se-ntoarse, şi soare fu iară,

                        Şi apusu-i stârnit-a minuni de culori,

                        Cum nu mai fu-n lume vreo seară!

 

                        Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,

                        De farmec cuprins, ca pierdut se mira!

                        Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era

                        Şi-n locul lui gol şi lumină

                        Vulturul, el însă şi-acu înconjura

                        O stâncă trăsnită-n ruină.

 

                        Deodată cu ţipet se-ntoarse înapoi,

                        Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi

                        Spre văi, şi departe, cu zborul greoi

                        Încet ni se stinse vederii.

                        De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi

                        Rotind în luminile serii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *