Vis de poet

                        Ea era frumoasă, dulce, încântătoare,

                        Ca o floare vie, căzută din soare;

 

                        Lumea-namorată şi de doruri plină

                        O slăvea în taină ca pe o regină,

 

                        Şi pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul

                        Până lângă dânsa să-şi înalţe zborul,

 

                        Gingaş, cu iubire, un poet ferice

                        Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice:

 

                        Când privesc la tine, scumpa mea iubită,

                        Ca o liră dulce inima-mi trezită

 

                        Cântă şi serbează bunurile vieţii,

                        Farmecul iubirii şi al tinereţii.

 

                        Când privesc la tine, draga mea frumoasă,

                        Raiul îmi deschide poarta-i radioasă,

 

                        Şi zăresc printr-însa plaiul nemuririi,

                        Unde ne aşteaptă îngerul iubirii.

 

                        Atunci omenirea, viaţa de amaruri

                        Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri;

 

                        Patria-mi ascunde chinurile-i grele,

                        De zâmbeşte vesel fericirii mele,

 

                        Şi tot ce încântă, tot ce dă uimire,

                        Tot ce-nalţă omul la dumnezeire,

 

                        Dragostea, virtutea, dulcea poezie,

                        Îmi şoptesc de tine şi mă-nchină ţie!

 

                        Iar când, mult ferice, îmi aduc aminte

                        Că între-a noastre inimi sunt legături sfinte,

 

                        Că tu, înger dulce, tu, minune vie,

                        Ai venit din ceruri ca să te dai mie!

 

                        C-al tău sân fierbinte bate pentru mine,

                        C-a ta frumuseţe este al meu bine…

 

                        O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde,

                        Nobilă mândrie vine de-l cuprinde,

 

                        Şi simt că el numai e menit pe lume

                        De a fi altarul scumpului tău nume!

 

                        Astfel la picioare-i poetul cânta,

                        Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta,

 

                        Şi-n a sa uimire gingaşă, adâncă,

                        Îl ruga, zâmbindu-i, să mai cânte încă:

 

                        Spune-mi ce minune, care scump odor

                        Ar putea în lume să-ţi insufle dor?

 

                        Care vis de aur s-a oprit din cale

                        Ca să fie visul tinereţii tale?

 

                        Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor

                        Cerul şi pământul să-i alergi uşor?

 

                        Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritărele,

                        Salbe înşirate pe raze de stele?

 

                        Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin?

                        Vrei să fii regina cerului senin?

 

                        Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască

                        Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?

 

                        Dragul meu poete! nu doresc odoare,

                        Din a ta cunună vreau numai o floare.

 

                        Acea floare scumpă dacă aş avea,

                        Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea.

 

                        Şi numai amorul care mă învie

                        Ar întrece-n mine falnica-mi mândrie!

 

                        Tu eşti visul gingaş ce din zborul său

                        Varsă încântare sufletului meu.

 

                        Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele,

                        Tu luminezi calea rugăciunii mele,

 

                        Şi în veci pe tine cu drag te găsesc

                        În orice îmi place, în orice iubesc,

 

                        Ş-o credinţă sfântă de la cer îmi vine

                        Că în altă lume m-am iubit cu tine.

 

                        O! mult îmi e scumpă închinarea ta,

                        Căci, iubind, amorul tu ştii a-l cânta.

 

                        Şi prin armonia dulcii tale lire

                        Vom zbura-mpreună către nemurire.

 

                        O! pleacă-a ta frunte pe inima mea,

                        De ascultă dorul ce şopteşte-n ea,

 

                        Ş-apoi cântă lumii ţara mea slăvită,

                        Cântă România şi pe-a ta iubită!

 

                        Cine-ar putea crede că acest amor

                        A fost o părere, un vis trecător?

 

                        Poetul visase, cum visez poeţii,

                        Flori de altă lume pe cărarea vieţii.

 

                        Iar când la lumină ochii a deschis,

                        În ceruri zburase cerescul său vis!

 

                        O, vis al iubirii! zis-a el cu jale,

                        Simţind două lacrimi pe genele sale.

 

                        Scumpă nălucire! te întoarce-n rai,

                        Mergi de înfloreşte pe cerescul plai,

 

                        Căci un vis, ca tine, aşa de ferice,

                        A-nflori nu poate pe pământ, aice!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *