Venere şi Madonă

                        Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

                        Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

                        O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

                        Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

 

                        Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

                        Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

                        Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

                        A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

                        Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

                        Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,

                        Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

                        Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

 

                        Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

                        Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

 

                        Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

                        Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

                        Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

                        Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

 

                        Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

                        Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

                        Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie

                        Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

 

                        Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

                        Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

                        Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

                        Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

 

                        Dar azi vălul cade, crudo! dezmeţit din visuri sece,

                        Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ.

                        Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece,

                        Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

 

                        Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

                        De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

                        O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

                        Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

 

                        O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

                        Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

 

                        *

 

                        Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare

                        Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

                        La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

                        Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.

 

                        Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

                        A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.

                        Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

                        Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *