Venere şi Madonă

                        Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

                        Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

                        O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

                        Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

 

                        Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

                        Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

                        Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

                        A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

                        Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

                        Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,

                        Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

                        Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

 

                        Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

                        Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

 

                        Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

                        Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

                        Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

                        Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

 

                        Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

                        Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

                        Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie

                        Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

 

                        Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

                        Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

                        Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

                        Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

 

                        Dar azi vălul cade, crudo! dezmeţit din visuri sece,

                        Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ.

                        Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece,

                        Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

 

                        Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

                        De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

                        O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

                        Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

 

                        O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

                        Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

                        Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

                        Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

 

                        *

 

                        Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare

                        Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

                        La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

                        Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.

 

                        Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

                        A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.

                        Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

                        Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Lasă un comentariu