Vântul

                        Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,

                        Care împinge-n rea furtună toate vasele pe mare,

                        Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori,

                        Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.

 

                        Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă,

                        Privind cum se pierde rodul unui an întreg de muncă,

                        Apoi merge la copile ce culeg laur de in

                        Şi râzând le despleteşte, dezmierzând albul lor sân.

 

                        În tuspatru părţi a lumii turbat vântul se tot duce,

                        Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce,

                        Şi de-a morilor blesteme alungat, fuge nebun

                        Printre tufe înţepătoare şi nuiele de alun.

 

                        Iar când el se-ntoarce în codri, mama lui ce-l tot boceşte

                        Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte…

                        – „Nu mai plânge, măiculiţă! zice el, aşa cum sânt,

                        Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *