Vântoasele

                        Să ne ferească Dumnezeu

                        Şi audă-ne din cer cuvântul!

                        Mi l-a înghiţit acu pământul,

                        Şi-atâta om aveam şi eu!

                        Mi l-am întors în pat cu mâna,

                        Şi-am fost la babe şi la vraci

                        Şi-am dat şi milă la săraci –

                        Şi mi-a murit la săptămână!

 

                        De suflet noi voiam să-l dăm

                        Şi-l dădeam gata-n mâna morţii!

                        Era voinic; trăsese sorţii,

                        Şi-am tot zorit să-l însurăm.

                        Găsisem una mai de gazdă –

                        Căci nu eram nici noi din drum

                        Dintâi n-o vruse nicidecum

                        Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

 

                        Şi ne-am gătit după puteri,

                        Cu lăutari s-aducem fata,

                        Cu vin şi chef, precum e data –

                        Ţin minte toate, ca de ieri.

                        Şi câţi nuntaşi! Să-i spună pragul!

                        Şi-afară ger, ca la Crăciun.

                        Mireasa ici, dincolo nun,

                        Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

 

                        Şi-aşa deodată l-au cuprins

                        Călduri – c-a fost şi cald în casă –

                        El a ieşit de după masă

                        Îmbujorat de vin şi-aprins.

                        Şi până să băgăm de seamă,

                        Vântoasele-şi făcură rost –

                        Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,

                        Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

 

                        În curte el de vorb-a stat

                        Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.

                        Aşa din vorbă aşezată

                        Gemu cu glasul înfundat;

                        Apoi cu mâinile-amândouă

                        Şi-a rupt cămaşa de pe el –

                        Flăcăii spun, dar nu la fel;

                        Dar drept e cum vă spun eu vouă.

 

                        Că vâjâia vârtej de vânt,

                        Pe când vorbeau: plecase răul!

                        Şi undele-nghiţind flăcăul

                        L-au ridicat de pe pământ.

                        Şi se făcu-n văzduh roşeaţă

                        Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut –

                        Băiatul meu era pierdut

                        Când s-a mai limpezit de ceaţă!

 

                        Ce-a fost apoi – la Dumnezeu

                        Sunt toate câte sunt să fie!

                        Ce-a fost apoi, pământul ştie;

                        Dar spui ce-am auzit şi eu –

                        Că l-au văzut fugind orbeşte

                        Se jură vameşul, de-i ceri,

                        Şi doar el nu-i copil de ieri

                        Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

 

                        – „Venea ca un nebun spre rău.

                        Din jos de pod! Şi cu mirare

                        Eu stam să văd ce gânduri are,

                        Că-n vad e apa până-n brâu.

                        Pe mal s-a desculţat în grabă,

                        Trecând prin râu. L-aş fi strigat,

                        Dar m-am temut că-i apucat

                        Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

 

                        Pe mal dincolo nu-l văzui

                        Să-şi tragă cizmele-n picioare.

                        Fugea de-a razna pe răzoare

                        Desculţ, aşa – de maica lui!”

                        Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!

                        Şi eu l-am tot rugat frumos:

                        – „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos”.

                        Dar parc-a fost el om s-asculte!

 

                        Şi-aşa în neştire l-au purtat

                        Cum nici nu te gândeşti cu gândul!

                        Trei sate l-au purtat de-a rândul!

                        Şi-acolo, într-al treilea sat

                        Bătu-n ferestre la o casă –

                        Ei, vezi, şi să te miri ce spun:

                        din om întreg te fac nebun,

                        Şi din voinic, neom te lasă.

 

                        Ei spun aşa ca s-a ţinut

                        Cu văduva din cas-aceea.

                        Dar eu nici nu cunosc femeia –

                        Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut

                        Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.

                        Am stat de el ca să-l însor,

                        Şi el, văzând că-i tot dăm zor,

                        S-a lepădat de ea cu buna.

 

                        Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,

                        De ne-a stricat tot rostul vieţii!

                        Şi-l aşteptam la horă, bieţii,

                        Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus

                        Flăcăii, cari au fost cu dânsul:

                        Eu n-aveam lume pe pământ

                        Să ştiu pe care lume sânt,

                        Aşa mă podidise plânsul.

 

                        A doua zi, pierit zăcea

                        În ieslea grajdului, pe paie.

                        Şi-ar fi putut din el să taie

                        Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.

                        N-avea putere-n el să-şi tragă.

                        Nici sufletul, şi-aşa răpus

                        Zăcea pe ţol cu faţa-n sus

                        Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

 

                        În două zânele l-au rupt,

                        I-au stors şi sângele cu-ncetul

                        Căci nu putea să-şi mişte, bietul,

                        Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt

                        Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;

                        Iar noi din gură-i n-am putut

                        S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut,

                        Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

 

                        Îi dase ceasul rău în drum!

                        De nu-mi ieşea atunci din casă,

                        Eu n-aş fi de copil rămasă,

                        Că l-aş avea băiat şi-acum!

                        Aşa… mi l-a înghiţit pământul

                        Şi-atâta om aveam şi eu –

                        Să ne ferească Dumnezeu

                        Şi audă-ne din cer cuvântul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *