Valul lui Traian

                        Pe câmpia dunăreană, care fuge-n depărtare,

                        Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare.

                        Ca pe sânul fără margini şi pustiu de ocean.

                        Unind două orizonuri, iată valul lui Traian!

                        El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală

                        A săpat, în primul secul, o triremă ideală.

                        Sau ca frânghia destinsă a giganticului arc

                        Ce-l purtă, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarc.

                        O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur

                        Gândul meu răpit în spaţiu ca pe aripi de balaur

                        Întrevede legioane deşteptate din mormânt

                        Călcând, val de năvălire, peste valul de pământ.

                        Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,

                        Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare,

                        Şi trezind cu al său vuiet de ostaşi învingători

                        Iarba câmpului şi codrii munţilor apărători.

                        Iată-n frunte Sagitarii şi Veliţii, limbi străine,

                        Înarmaţi cu proasce, scuturi şi cu şapte javeline.

                        Ferentarii ce, ca dânşii, au pe capetele lor

                        Piei de fiare-ngrozitoare şi calige la picior.

                        Apoi Galii bravi şi veseli ce glumesc pe Celtiberii,

                        Şi Romanii în cohorte urmăriţi de Cavalerii,

                        Ce se-mpart în zece turme, purtând coiful de oţel

                        Cu o creastă de lungi pene care fâlfâie pe el.

                        Legioanele conduse pe a Daciei câmpie

                        De tribuni şi de centurii înarmaţi cu vergi de vie,

                        Sunt urmate de trofee, de sclavi mulţi, de şefii daci

                        Şi de care mari cu aur ce-s mânate de săraci.

                        Conuri, buciume şi tobe sună falnice fanfare!

                        Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare

                        E menit să se iezească contra altor năvăliri…

                        Dar ce vis! în care timpuri se pierd tristele-mi gândiri?

                        Pe colnicul rotund, verde, la al vânturilor şuier

                        Cântă umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.

                        Lângă dânsul doarme-un câne; pe sus zboară un vultan

                        Şi o turmă de oi blânde pasc pe valul lui Traian!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *