Ursiţii

                        Ici în vale, la fântână,

                        Două fete spală lână…

 

                        (Cântecul lui Bujor)

                        Colo-n vale, la fântână,

                        Două fete spălau lână,

                        Spălau lână şi râdeau,

                        Iar din gură-aşa grăiau:

 

                        Când a bate vânt de seară

                        Prin ogorul de secară,

                        De trei ori să descântăm

                        Ş-în fântână să cătăm.

 

                        Dacă-a fi să ni se prindă,

                        Om vedea ca-ntr-o oglindă

                        De-om avea sorţi cu noroc

                        Şi ursiţi cu ochi de foc.

 

                        Cum bătu vântul de seară

                        Prin ogorul de secară,

                        De trei ori au descântat,

                        În fântână au cătat,

 

                        Şi pe-a sa limpede faţă,

                        Ca prin vis de dimineaţă,

                        Au văzut ele, zâmbind,

                        Două chipuri strălucind.

 

                        Cele umbre bălăioare,

                        Cu guriţe zâmbitoare,

                        Pluteau lin, se legănau

                        Şi pe fete le-ngânau…

 

                        *

 

                        Iată că pe apă-n faţă,

                        Ca prin vis de dimineaţă,

                        Alte două s-au ivit,

                        Chipuri mândre la privit.

 

                        Iar aceste umbre nouă

                        Nu erau ca cele două,

                        Albe ca floarea de crin,

                        Blânde ca cerul senin,

 

                        Ci erau de vânt pişcate,

                        Cu păr negru, sprâncene late

                        Şi cu ochii şoimuleţi,

                        La ochire mult semeţi.

 

                        Ian vezi, soro, ce minune!

                        (Zis-au fetele nebune)

                        Dorul nostru-i împlinit…

                        Mult e mândru la privit!

 

                        Vezi tu cele umbre mute?

                        Parcă vor să ne sărute.

                        Vezi cum braţele-şi întind?

                        Parcă vor să ne cuprind!

 

                        N-au sfârşit bietele fete,

                        Şi pe frunte şi pe plete

                        Nu ştiu cine le-a furat

                        Câte-un dulce sărutat!

 

                        *

 

                        Cele fete, la fântână,

                        De-atunci nu mai spală lână;

                        Căci în codri şi la drum

                        Îşi petrec zilele-acum.

 

                        Acum ştiu ce fel s-aruncă

                        În duşmani gloanţe din luncă,

                        Ş-ades ele au văzut

                        Ce-i fuga de arnăut,

 

                        Că de când pe frunţi, pe plete,

                        Au simţit mândrele fete

                        Câte-un dulce sărutat,

                        Ele-n codri au urmat

 

                        Doi voinici cu sprâncene late,

                        Cu feţe de vânt pişcate

                        Şi cu ochii şoimuleţi,

                        La ochire mult semeţi.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *