Un roman

                        În van oglinzi frumoase şi florile-împlu sala

                        C-un aer plin de miros, molatec, de argint

                        În sufletu-unui tânăr e noapte şi răceală

                        Lumini până în gându-i cel negru nu se-ntind.

 

                        În van tineri d-o vârstă ciocnesc vesel păhare

                        Şi l-ale lor petreceri pre dânsul îl invit

                        Ei nu vor să-nţeleagă zâmbirile-i amare.

                        Dup-o perdea s-ascunde în versuri adâncit.

 

                        Unde petrece-n gându-i?… în valea lui natală

                        În codrii plini de umbră, pin râpe ce s-afund

                        Unde izvoarele-albe murmure dulci exală

                        Şi scapăr argintoase lovindu-se de prund.

 

                        Ar vrea ca să revadă colibele de paie

                        Dormind cuiburi de vultur pe stânci, ce se prăval

                        Când luna printre nouri, regina cea bălaie,

                        Se ridica pin codrii din fruntea unui deal –

 

                        Să aib-ar vrea colibă de trestii mititică

                        În ea un pat de scânduri, muşchi verde drept covor

                        Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

                        Cu fruntea lui cea stearpă vârându-se în nori.

 

                        Ar vrea să rătăcească câmpii înfloritoare

                        Unde ale lui zile din raze le-a ţesut.

                        Unde-nvăţa din râuri murmurul de-ncântare

                        Şi pricepea din codri misterul lor tăcut.

 

                        O babă, ce atâtea poveşti, pe câte fuse

                        De lână ce torsese, ştia – l-a învăţat

                        Să tâlcuiască graiul ş-a păsărilor spuse

                        Şi murmura cuminte a râului curat.

 

                        În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare

                        În dulcile-nmiitul al păsărilor grai

                        În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

                        Îşi zidesc monastire de ceară pentru trai.

 

                        De spânzură pin ramuri de sălcii argintoase

                        O-mpărăţie-ntreagă-ntr-un cuib legănător –

                        A firii dulce limbă, de el era-nţeleasă

                        Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.

 

                        Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă rezemată

                        Privea uimit în râul ce spumega amar

                        Şi azvârlea vreo piatră în apa-nvolburată

                        Râdea, cânta degeaba – plângea chiar în zădar.

 

                        Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată

                        Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi

                        Şi iarba de pe pajişti e moale-amestecată

                        Cu flori galbene ş-albe, p-ici colo de măcieşi.

 

                        Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase

                        Împlu adormitoare tot aerul cel cald

                        Vişini-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase

                        Lanul călătoreşte cu valuri de smarald.

 

                        A ierburilor spice stau sure-verzi în soare,

                        Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

                        Pin iarba mare trece, ş-aminte luătoare

                        Pliveşte flori de aur şi fire de pelin.

 

                        Cunună-şi împleteşte şi-o-ncaieră sălbatec

                        În pletele umflate, în părul încâlcit

                        Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i jăratec –

                        A lanurilor zână cu chip frumos, răstit.

 

                        Ş-apoi în codru trece şi cântă doina dragă

                        Sălbatec este glasu-i, răstit, copilăros,

                        El sună-n codrul verde, în lumea lui întreagă

                        Albele ei picioare îndoaie flori pe jos.

 

                        Ah! de aş fi – ea strigă – o pasăre măiastră

                        Cu penele de aur, ca păsările-n rai

                        La sânta Joi m-aş duce ş-aş bate în fereastră

                        Cu ciocul – şi i-aş zice cu rugătorul grai

 

                        Să-mi dea un măr, în care închis să fie-o lume

                        Palat de-argint în lunci şi-n codrii înfundat

                        Ş-un făt-frumos de mire, înalt cu dulce nume

                        Din sânge şi din lapte – ficior de împărat.

 

                        Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă –

                        O ploaie de flori albe se scutură pe ea

                        Un flutur roş şi vânăt se-nalţă, ea-l alungă

                        De pasu-i crengi se-ndoaie şi glasu-i răsuna…

 

                        Apoi şi-aduse aminte – era o zi frumoasă,

                        El s-a trezit în luncă sub ochii ei de foc,

                        Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă

                        Îşi pleca ochii timizi, şi el a stat pe loc.

 

                        Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.

                        Destul că nu mai este – şi chipul ei cel blând,

                        Surâsul ei cel timid şi ochiul ei cuminte

                        Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

 

                        S-a stins. De-aceea însă el ar vrea înc-odată

                        Să vadă lunca verde, valea pierdută-n flori

                        Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată

                        Şedea pe stânca stearpă spunându-i ghicitori.

 

                        Da, ghicitori… enigme. Ah! ce ştia pe-atunce

                        De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?

                        În lacu-adânc şi neted din mijlocu-unei lunce

                        El vedea zâne albe cu părul de-aur roş.

 

                        Şi trestia cea naltă de vuia-n vânt mai tare

                        El asculta la glasu-i ca nişte basme dulci

                        Când raţele sălbatice încreţeau apa clară

                        Scăldându-se prin papuri cu ciucalăi de fulgi.

 

                        …………………………………………………

 

                        Trecură ani. E noapte. în camera bogată

                        Pe-un pat alb ca zăpada un înger sta măreţ

                        O candelă de aur c-un punct de foc arată

                        Pin luminoasa umbră tablouri pe păreţi.

 

                        Culcată jumătate copila cu tristeţe

                        Surâde. Plete lunge şi blonde-cenuşii

                        Cad moale pe-albe perne. Iar buzele ei creţe

                        Surâd… trădând dinţi arginţii

 

                        Ochi suri şi mari iar faţa-i de-acea albeaţă sură

                        Umedă ca suprafaţa unui mărgăritar…

                        Pe braţe de zăpadă, pe sâni-i albi se fură

                        Câte o rază slabă din punctul cel avar.

 

                        Picioarele ei mice ating covorul moale

                        Chinuind papucei de-atlas cari stau jos…

                        L-a patului ei mărgini, cu fruntea n-a ei poale

                        E în genunche dânsul… Amar şi-ntunecos.

 

                        Sub umeri-unei-feţe, ca marmura de pală

                        Sunt umbrele-ntristării vinete şi adânci,

                        În ochii mari şi negri profunda-le-ndoială

                        Abia pot s-o ascundă sub genele lor lungi.

 

                        Şi mâna-i tremurândă boţeşte involuntară

                        Gazu-argintos din haina, din creţi ce se deşir

                        În jurul gurii sale e o trăsură-amară

                        Şi o zâmbire crudă pe buzele-i subţiri.

 

                        Nu te iubesc? zici crudo – ce zici îţi pare-o şagă…

                        Nu te iubesc atâta cât ştiu ca să iubesc,

                        Să răscolesc cu braţul oceanele ce-aleargă,

                        Să storc avar din ele amărăciunea-ntreagă

                        Şi într-o picătură s-o beau… să nebunesc?

 

                        O vrei?… Spre-a crea unul din visurile tale

                        Aş trebui să fiu eu de trei ori Dumnezeu,

                        Aş trebui să turbur a firii lungă cale,

                        Şi-n clipa mea – ce secole ai veciniciei sale

                        Abia putur-a face, aceea să fac eu.

 

                        Nisipul din pustie pot să-l arunc c-o mână

                        În cer – şi dânsul negru deşert să fie iar?

                        Ca sus pământ să fie întins fără lumină

                        Şi negru fără stele, ca globu-ne de tină

                        Şi ale lui întinderi, cu gându-mi să le ar.

 

                        Iar jos să cobor mândra a cerului grădină

                        Cu sori nălţaţi pe lujeri, cu luni-n crengi verzi

                        Iar tu să treci, un înger… încinsă cu lumină

                        Şi în a ta privire eu minţile să-mi pierz.

 

                        Putere-aş eu cu gându-mi s-ardic insule-n floare

                        A căror stânci să cânte plecându-se pe val

                        Din vânturi să fac nimfe cu sufletele clare

                        Ce-n aer legănate, albastre şi uşoare

                        Să treacă zâmbitoare cu arfe de cristal.

 

                        Şi tu când apărea-vei ziua să pară noapte

                        Astfel de strălucită să fie faţa ta

                        Încet numai pâraie să se uimească-n şoapte

                        Din crengi de arbori mândri să cadă rodii coapte

                        Şi pasul tău să calce pe un covor de nea,

 

                        Şi orice dulce idee ar trece-n fruntea-ţi albă

                        Aievea să se facă cu ochii chiar văzând

                        De ai dori de stele albastre tu o salbă

                        A dimineţii stele sub mâna ta cea albă

                        Să se înşire tainic şi ziua înviorând.

 

                        De ai dori în gându-ţi tu un palat de gheaţă…

                        Să se coboare Nordul cu munţi-i plutitori

                        Şi vânturi uriaşe cu lungile lor braţe

                        Să suie stânci pe stânci… ş-un munte să înhaţe

                        Cu codri-i să-l aşeze drept cupolă din nori.

 

                        De-ai vrea ca mări să sece, pustii să inundeze

                        Oceane să devie lungi şi-nstelate văi

                        Cu şir de stânci, cu codri, cu înflorite lese

                        Dumbrave şi grădini cu poamele alese

                        Şi-n locuri tăinuite cu calde şi dulci băi.

 

                        Şi de-ai muri, iubito, căci contra morţii n-are

                        Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar

                        Aş stinge c-o gândire sistemele solare

                        Aş grămădi din ele o piramidă mare

                        Puind în ea a vieţi-mi frumos mărgăritar:

 

                        Figura ta de marmur -. Şi-n noaptea cea pustie

                        În caos fără stele, în vecinicul nimic

                        M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie

                        În viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie

                        Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic.

 

                        Şi dacă vreodată lumea dezlănţuită

                        Ar reintra în viaţă şi-n vechile ei legi

                        Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită

                        Cometul urmărească în calea lui greşită

                        Neliniştind în zboru-i evii vecii-ntregi.

 

                        Ş-acel comet puternic cu coama lui zburlită,

                        Ce exilat din ceruri e prin blestemul său

                        Etern-anomalie în lumea liniştită

                        Zburând cu-a lui durere, adâncă-neghicită

                        Acela să fiu eu!

 

                        Nu-i asta… zise dânsa – nu mă-nţelegi, iubite.

                        Prin pletele lui negre ea-şi strecură adânc

                        Mânuţele-i de ceară – Sunt taine neghicite

                        Ce nu le pot pricepe, deşi le simt – şi plâng!

 

                        Nu este-aşa că-n ochi-ţi trăieşte o veche vină

                        Că e-o durere veche în vorbele-ţi ce-ascult?

                        În inima-ţi e-o parte cu totului străină,

                        Este ceva în tine – ce-i mort demult, demult

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *