Un pipăruş modern

                        A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,

                        Achim ar fi şezut acasă;

                        Dar după ce Savinca lasă

                        Pe-Achim în ajunări şi post,

                        El, zău! nu face lucru prost,

                        De-şi cată draga-i jupâneasă.

                        Dar vezi! Achim era-nsurat

                        Cu fata lui Mihai Terinte:

                        Femeie bună şi cuminte,

                        Cum alta nu găseşti în sat,

                        Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat

                        Şi rumenă, părea o fragă-

                        Rar om, să n-o găsească dragă!

                        Avea doi ochi de brebenei,

                        Să mori cercând viaţă-n ei;

                        Şi-avea obraz rotund, molatec;

                        Deci nu-i mirare, dragii mei,

                        Savinca da din ochi scântei

                        Şi-Achim era tot-tot jeratec.

                        Dar într-o zi – poznit itos!-

                        Savincă-n sus, Savincă-n jos,

                        Savinca taie cruce-n grindă:

                        Din casă iese până-n tindă,

                        Din tindă iese până-n drum,

                        Din drum – „Dar flacără şi fum

                        Şi patruzeci de zmei şi-un drac

                        Şi mai pe-atâţia draci cu frac!

                        S-a dus Savinca, dus? Pojar

                        Şi-un car de draci şi mai un car!”

                        Achim se plânge-acum degeaba:

                        Savinca-i dusă! Gata-i treaba!

                        Ea face noduri la năframe

                        Şi pleacă-n ţară fără teamă;

                        Scăpat-a de jandarmi şi vămi,

                        Căci pe la vămi cum bag de seamă

                        Nevestele cam rar dau vamă!

                        Achim Cotor al lui Ignat

                        Rămase ars de supărat.

                        Ce zmei! Fără nevastă-i lesne

                        Să fii desculţ şi dezbrăcat:

                        Sumanu-i subsuori crăpat

                        Şi cioarecii-i sunt rupţi în glezne,

                        Pieptaru-i ros şi destrămat –

                        Şi-Achim se teme-a prinde acul,

                        De ce să-l prindă? Prindă-l dracul!

                        Prin casă-i nor întreg de fum,

                        Prin oale nu-i nimic acum

                        Şi-apoi să fim mai scurţi şi repezi,

                        Achim e singur, stă ca-n drum,

                        Şi dinţii lui pocnesc de strepezi,

                        Dar nu pocnesc c-aşa li-e firea,

                        Ci foamea aduce pocnirea.

                        „Nu-i modru, nu! De ce stau par?

                        Îşi zice, el: Ce dracu-i asta?

                        Mă duc ca să-mi găsesc nevasta;-

                        Mă duc, duc, zău! Plec astăzi chiar!”

                        El îşi tocmeşte deci opinca

                        Şi pleacă-n ţări după Savinca.

                        P-un cal ce varsă foc pe guri

                        Şi veci de veci nu s-osteneşte

                        Şi-i văr cu tufa din păduri,

                        Achim Cotor călătoreşte

                        Trei zile lungi de lungi torturi,

                        Şi-a patra zi, cam pe-nserate,

                        La Crai-din-Peşteră s-abate.

                        Vestitul crai, măcar e crai,

                        Nu-i vrednic preţ de trei surcele;

                        Dar trei groşiţe dacă-i dai,

                        Te poate ridica prin stele,

                        Cât poţi să dai „bon jour” cu ele.

                        Achim Cotor i-a povestit

                        Din fir în păr tot adevărul,

                        Zburlindu-şi de mânie părul.

                        – „Ei vezi! Savinca mi-a fugit!-

                        Mă râde-acuma tot norodul,

                        Că stau de foame să rod podul:

                        Şi mult mă mir, de ce nu-l rod?

                        Să-i fie-afurisit prohodul

                        Şi-i facă dracii-n gură nod!

                        Dar fii bun, cată-n păscălie

                        Şi-mi dă din bobi cuvânt curat,

                        Savinca-n ce pământ să fie?

                        De cine zmeii s-a legat? „

                        Cel Crai-de-Peşteră suceşte

                        De trei ori capu-i luminat,

                        Apoi înşiră bobi pe sită,

                        Vrăjind cu voce răguşită;

                        Începe-apoi la descântat,

                        Tocmindu-şi barba ca păunul:

                        – „Voi patruzeci şi-n capăt unul!

                        Ieşiţi în stele şi-n văzduh, –

                        Vă dau amână pămătuf

                        Şi mături groase şi-nnodate

                        S-aduceţi pe Savinca-n spate!

                        Din lut şi pietre şi din râu,

                        Din sfântul trup al lui moş Soare,

                        Din câte-s vii şi-ascultătoare!

                        Din flori de mac, din spic de grâu,

                        Din mintă creaţă, pădurea ţa,

                        Cu dragoste la Savinca-n braţe,

                        S-o văd pe bobi şi s-o cunosc…”

                        Şi-aşa tot hodoronc şi tronc,

                        Din fălci mereu se-nvârte crugul,

                        Că aşa-i, vezi Doamne, meşteşugul!

                        – „Măi frate Chim! Eşti norocos –

                        Vorbeşte iară păscălăul,

                        Să nu ne mai audă răul!

                        Vezi bobul est mai negricios?

                        Arată drum şi zile bune,

                        Că vezi tu, bobul ăsta spune:

                        Savinca ta nu ţi-a fugit!

                        Savinca ta s-a prăpădit,

                        Umblând pe deal după căpşune.

                        Dar om eşti tu cu mult noroc!

                        O poţi afla ca scrisă-n carte,

                        Vezi bine, că-i pe drum departe –

                        E chiar la craiul Poloboc.

                        Dar ştii tu ce? Pleacă pe loc!

                        Tot mergi spre răsărit de vară,

                        Tot mergi, dar nu te mai opri, –

                        Şi când d-un deal te vei bufni,

                        Opreşte-te, căci eşti în ţară!

                        Şi-aici de nu vei isprăvi

                        Nimic, ia un fuior, fă aţă

                        Şi caut-un pom şi-te acaţă!”

                        Achim porneşte. Ars de foc

                        Se duce, duce; d-apoi unde?

                        Nu ştie singur, ci-şi răspunde,

                        Că-n ţări la craiul Poloboc.

                        Drum bun, Achime, şi noroc!

                        S-a dus o săptămână întreagă –

                        Dar nu ştiu cum a rătăcit,

                        Ca nu mergea spre răsărit,

                        Şi astfel, fără să-nţeleagă,

                        Ajunse-ntreg şi fericit

                        La toarta galbină de-aramă;

                        La capul lumii, bag de seamă.

                        Şi ce gândiţi? Achim era

                        Cu nenoroc ori desperase?

                        De unde zmei! Se bucura,

                        Cât sta din piele mai sa iasă!

                        Pe el de mult îl tortura

                        Dor greu, de-a sta cu sfinţi la masă:

                        Şi-acum în orice caz va sta!

                        Dar cum? Achim citise-n carte,

                        Că sfinţii-şi au crăimea lor

                        Şi-apoi pe sfinţi cam binişor

                        Chiar toarta galbină-i desparte

                        De celălalt lumesc-popor!

                        Şi-acum Achim-trei paşi, oh, bată-l!

                        Şi iată-l sfânt, ca sfinţii, iată-l!

                        Dar ăşti trei paşi au fost cam grei:

                        Sufla un vânt, iubiţii mei,

                        Atâta de nebun şi tare,

                        Cât munţi în aer ridica

                        Şi prin văzduh îi legăna.

                        O poznă şi minune mare,

                        Că n-a rămas pom la pământ,

                        Toţi pomii fluturau în vânt,

                        Gândeai că au pornit tătarii,

                        Răzmeriţi cu solomonarii!

                        Iar biet Achim era mai-mai

                        Să zboare precum zboar-un pai –

                        Dar el scuipă o dată-n barbă,

                        S-aşterne iute la pământ,

                        Se prinde-apoi de-un fir de iarbă

                        Şi-vântul doară-i numai vânt!

                        Cu greu trecu pe-aici Cotorul

                        Şi se plângea că-l poartă dorul

                        Prin ţări, cu gând să fie sfânt!

                        Că vezi, mă rog! Pe-aici e locul

                        Pustiu şi numai pipirig –

                        Şi zău, p-aici aşa-i de frig,

                        Cât crapă-n trei şi-n opt cojocul,

                        Se face bradul tot covrig

                        Şi-ngheaţă flacăra şi focul!

                        Dar el, Achim, avu norocul!

                        Să scape teafăr,dezgheţat;

                        Din întâmplare şi-a luat

                        De-acasă cremene şi iască:

                        Şi, ca ţiganul, dragii mei,

                        Scăpa de ger, având scântei –

                        Dar sfântul Dumnezeu ferească

                        Pe tot creştinul cu gând bun!

                        De-aici prin tufe de alun

                        S-a dus Achim mereu la vale

                        Şi ajunse-n urmă pe cordun,

                        La ţara sfinţilor. Pe-o cale

                        D-aramă dalbă de lulea,

                        Achim ca vântul se ducea,

                        Lăsând fuior după călcâie;

                        Şi nasul astupat ţinea,

                        Că el mirosul de tămâie,

                        Cu mare greu îl suferea.

                        La sfântul Soare mai întâi

                        Ajunse Chim; cu pas domol,

                        Se bagă dânsul în ocol.

                        Sta sfântul Soare cu zâmbire

                        Pe prispă-afară şi cetea

                        Cu glas înalt dintr-o Psaltire,

                        Dar în cetit cam slovenea,

                        Strâmbând din nas în mod idilic:

                        Bag-seamă el cu greu cetea

                        Scrisori cu alfabet cirilic.

                        – „Noroc şi galbeni! Aferim,

                        Dar cum mai poţi? „a zis Achim.

                        Iar soarele cu grabă pune

                        Deoparte sfânta rugăciune

                        Şi-i zice: – „Eh! jupân Achim!

                        Dar ce păcat? – Poftim, poftim

                        La umbră dulce, la răcoare!”

                        Şi tot râdea jupânul Soare.

                        Iar Chim, asemenea râzând,

                        S-a pus pe prispă. El îşi strânge

                        Sumanul bine petecit,

                        Apoi cu suflet asuprit

                        Se tânguieşte şi se plânge,

                        Că-n ţări nevasta i-a fugit.

                        – „Ba draci! îi zice pe loc sfântul,

                        Îndată ce-auzise tot,

                        Ba draci! Cu tine-n cârcă pot

                        Să-ncunjur mâne tot pământul!

                        Dar facem mai întâi prinsori,

                        Auzi! Te port pe cer şi nori,

                        Cât da-voi pară din potcoavă,

                        Iar tu să-mi spui, dar să fii drac,

                        Să-mi spui vreo glumă şi vreo snoavă

                        Că snoavele de tot îmi plac!

                        Primeşti? De cumva nu te-oi duce,

                        Să n-am noroc de sfânta cruce!

                        Dar şi tu – ştii! Tu spui, eu tac”.

                        Achim, plăcându-i târguiala,

                        Tuşeşte-o dată, lung şi greu;

                        Şi prinde-a spune de Păcală,

                        Cum face nebunii mereu,

                        Şi pune coarne unui mire;

                        A spus de când s-au jeluit,

                        Ţiganii la mitropolit,

                        Să-şi facă şi ei mănăstire;

                        A spus cum lingurar Archire

                        Fura prescură de la schit:

                        Aşa spunea de lung şi jalnic,

                        Ca popa Spic din molitfelnic!

                        A spus Achim câte minciuni

                        Şi câte pozne şi minuni,

                        Cât Soarele murea de râs.

                        – „Hei, cioară neagră! Ce ţi-am zis?”

                        Răsun-atunci un glas de-alături,

                        Şi ca din pod porni din dos

                        În modul cel mai furios

                        Război de cleşte şi de mături!

                        Şi rap! şi zup! şi zup şi rap!

                        Şi-n fel şi-n formă peste cap,

                        Cât sta biet Chim făcut suveică:

                        Iar sfântul Soare – tunde-o neică

                        Să nu-ţi bat colbul din scurteică!

                        Ei, hei! Dar cine bombarda?

                        Chiar sfânta maică-a lui sfânt Soare!

                        Zău! Flacără pe nări lăsa,

                        Şi-avea priviri răzbunătoare

                        Şi-n mâni avea un hop-şa-şa!

                        – „Ce!? Nu-ţi mai astâmperi obiceiul

                        Şi nu te-ai săturat de sfat?

                        Triodul zace pe sub pat

                        Şi-a mucezit acum mineiul,

                        De când în ladă l-ai lăsat!

                        Iar tu către Cotor-te cară!

                        Să nu te văd p-aici! Auzi!

                        De nu vrei să mănânci cucuruzi,

                        Porneşte! Hai, şperlă şi pară…!”

 

                        Achim cotor e om cu minţi;

                        El dă din cap scrâşnind din dinţi

                        Şi-o cam grăbeşte din picioare.

                        „Oh, bată-l pacostele, Soare!

                        Dar ce-a păţit! în adevăr,

                        Bătut e bietul ca un măr –

                        Al dracului.”- şi se tot duce,

                        Făcând de spaimă câte-o cruce.

                        „Mă duc la sfânta Luni! La ea,

                        Să-ntreb de Savincuţa mea!”

                        Cu-acest gând el se uşurează.

                        Deci merge-ncet la sfânta Luni

                        Şi intră-n casă şi s-aşează

                        Pe-o vatră plină de cărbuni.

                        Bătrâna sta-ntr-un colţ de masă

                        Şi-avea nişte pantofoi mari,

                        Puteai în ei din pod să sari.

                        Avea trei scaune prin casă

                        Şi-un pat făcut de patru pari.

                        Avea pe masă dinainte

                        Cilindru plin de „Konig-Tinte”

                        Şi-avea condei şi ochelari,

                        Şi tot făcea la mestecuşuri

                        Şi tot pe rând şi pe răvaş

                        Făcea trăsuri şi sămădaş

                        Din slove şi din număruşuri.

                        – „Cinstită jupâneasă Luni,

                        Vorbeşte-Achim dintre cărbuni,

                        Ia vezi! Ai oameni buni în casă!”

                        Atunci de scris baba se lasă

                        Şi repede,ca vânt cu nor,

                        Ia-n mâni o cofă de sub masă

                        Şi zvâr! în capul lui Cotor.

                        Povoi întreg şi grindini grele,

                        Cât biet Achim ud până-n piele,

                        Ia uşa-n cap, că nu-i de stat.

                        – „Aşteaptă, gureş blestemat!

                        De-amar de vremuri tot fac planul,

                        În ce mod aş putea vâri

                        O zi-ntre zile: cu o zi

                        Mai lung de-acum să fie anul,

                        Încât, pe calcule noi şi bune,

                        Să cadă Paştele-ntr-o luni!

                        Şi cum? Dumineca să fie

                        Tot baştină de sărbători,

                        Iar noi, mă rog, şese surori,

                        Să n-avem strop de omenie?

                        Ba foc şi fum! Am tot gândit;

                        Şi mai că reuşeam cu planul –

                        Dar uite colea! Mitocanul,

                        M-a scos din gânduri, m-a smintit!

                        Dar las’ pe mine! ştiu eu plata

                        Că am s-apuc în palmi lopata!”

 

                        Achim se duce fără de-a vrea;

                        Lopata nu-l prea-nveseleşte,

                        Deci, nici n-aşteaptă după ea.

                        „O, bat-o Luni! Dar ce gândeşte!

                        Şi ce plan are! Cum scria

                        De-al dracului”- Achim se duce,

                        Făcând de spaimă câte-o cruce.

                        „Mă duc la sfânta Joi! La ea,

                        Să-ntreb de Savincuţa mea! „

                        Se duce dar. Bătrâna sta

                        La foc şi depăna pe gheme;

                        Cotor de cam cu bună vreme

                        Priveşte-n jur; el planisea:

                        La caz, când Joi i-ar coase gluga,

                        Pe ce cărări să-ntindă fuga!

                        – „Bun lucru, jupâneasă Joi,

                        Bun lucru!” zice el din tindă,

                        Şi-atuncea poc! cu fruntea-n grindă

                        Şi-fulger, trăsnete şi ploi!

                        Şi-ocări şi sfezi şi ne-învoială

                        Şi-n fel şi-n formă păruială!

                        Pe grinzi sihastra şi-a întocmit

                        Ulcelele cu borş adică,

                        Dar când Achim a pocănit

                        Cu fruntea-n grindă, ele pică

                        Şi borşul – borş, pe jos e borş

                        Şi peştii pe uscat şi storşi!

                        – „Valeu, păgâne! Om de osândă!

                        Mă laşi săracă şi flămândă!

                        Cu zile tu-n pământ m-astupi,

                        Văleu!” Ia baba un tăciune

                        Şi-aprins întreg pe vânt îl pune

                        Şi azvârle-n Chim, ca după lupi;

                        Iar biet Achim pe la portiţă

                        Fugea cum fuge-o veveriţă,

                        Şi nu-şi da rând, iubiţii mei,

                        În loc de-un pas, făcând tot trei!

 

                        Achim Cotor e om cu minţi;

                        El dă din cap scrâşnind din dinţi.

                        „Măi, măi! – zicea cu indignare

                        Oricum şi cum e lucru mare,

                        Să n-am eu cinste pe la sfinţi!

                        Dar, haid să cerc; ce-o fi, să fie!

                        Să văd, afla-voi omenie

                        La sfânta Sâmbătă!” S-a dus,

                        Deşi nu chiar în voie plină.

                        Bătrâna sfânta sta-n grădină

                        Şi se grăbea lucrând, cu pus

                        De cepe-n strat. – „Cu tot norocul!

                        Să-ţi fie ceapa cum e focul!

                        Cinstită Sâmbătă, să fii

                        Tot verde, cum e bărbânocul!”

                        Bătrâna scutură cojocul

                        Şi zice: – „Da de unde vii

                        Şi unde mergi?” A spus Achim

                        Tot lucrul, după cum îl ştim.

                        – „Ţi-aş da eu sfat, cât-nu te teme!

                        Dar vezi, Achime, că n-am vreme!

                        De cumva însă vei pofti

                        Un strat, de cepe-a răsădi,

                        Atunci – de-mi răsădeşti trei straturi,

                        Eu ţie-ţi dau treizeci de sfaturi!

                        Primeşti?” Primeşte chir Achim,

                        Se pleacă jos, ia snop de cepe

                        Şi-apoi la răsădit începe.

                        – „Aşa tâlharule?! Poftim,

                        Aşa ştii tu strica răsadul?!

                        Umplea mi-s-ar cu tine iadul!

                        Tu vreai să mă batjocoreşti?

                        Aşteaptă, căplăuz ce eşti! „

                        Şi sute de mustrări încarcă

                        Sihastra dintr-un suflu-zup!

                        Achim şedea pe straturi pup,

                        Şi-acum Achim e sub cotarea

                        Şi prins în staul ca un lup!

                        Cotorca-i mare şi-nveleşte

                        Pe-Achim întreg, întreguşor;

                        El strigă, zbiară sub zăvor,

                        Din răsputeri se zvârcoleşte,

                        Dar baba-l ţine apăsat:

                        Ea pietre pe cotarea urcă,

                        Ba ea chiar însăşi s-a urcat!

                        – „Aşa! Să-mi şezi cum şede-o curcă!

                        Aici să-mi stai trei zile-ntregi,

                        Flămând! Auzi tu? Mă-nţelegi?”

                        E totuşi mult, şi-Achim nu poate

                        Să rabde-acest canon, cam sfânt!

                        El face vânt şi aruncă-n vânt

                        Cotarea de pe cap şi scoate

                        Cinstitul cap de la pământ.

                        Şi ce gândiţi? A stat de poară?

                        Ba zmei! Fugea de sta să moară!

                        Şi cum, mă rog! Cu frica-n sân

                        Şi-apoi şi cu ruşinea-n spate

                        Să nu fugi? Ba să fugi, fărtate,

                        Să nu stai până-n Debreţin!

                        Achim Cotor e năcăjit.

                        Atâta mai dorea de-acasă

                        Să poată sta cu sfinţi la masă.

                        Şi-acum Achim e hotărât

                        Să lase-n pace pe toţi sfinţii,

                        Că prea i se rărise dinţii,

                        Dar iarăşi, iarăşi se-ntorcea:

                        Savinca lui e-n ţări străine

                        Şi nu cunoaşte drum la ea!

                        „Oh, vai şi vai, sărac de mine!

                        Mă duc la sfânta Miercuri! Duc,

                        Căci nu m-a bate doar butuc –

                        Şi poate să mă-nveţe bine!”

                        A zis şi face. A-nturnat

                        Pe drumul cel cu tămâiţă.

                        Bătrâna sta chiar în portiţă

                        Şi, măcar e călugăriţă,

                        Cetea râzând din Leonat.

                        – „Să dea Domnul sănătate!

                        Mătuşă dragă, nu mă bate,

                        Că vin să cer la tine sfat!”

                        Bătrâna râde cu căldură,

                        Mişcând un singur dinte-n gură

                        Şi zice blând şi linişor:

                        – „Cu drag îţi dau a bună seamă!

                        Dar spune întâi cum te cheamă?”

                        Achim se plecă-ncetişor:

                        – „Eu sunt Achim al lui Cotor”

                        Se-ncruntă atuncea sfânta Miercuri

                        Şi zbiară: – „Tu? Cotor păgân?!

                        Te cară, cioară blestemată!

                        Mă mir că zmeii te mai ţin

                        Cu zile! Hei! Tu niciodată,

                        De când pe lume-ai răsărit

                        În zi de miercuri n-ai postit!

                        Şi totuşi ai obrăznicie

                        Să vii pe-aici? Ocară vie

                        Şi drac ce eşti! Fugi, că te-omor

                        Şi fac să te cunoască satul!”

                        Şi-atuncea zvâr! cu Leonatul

                        În capul lui Achim Cotor:

                        Aşa de bine-i unge-o falcă,

                        Cât bietul Chim în şapte calcă!

                        – „Aşteaptă tu, s-apuc un schiap

                        Să-ţi scot de-dulcele din cap!”

                        Dar Chim e om; cinsteşte-obrazul

                        Bătrânelor; Achim e ţap:

                        Aşa uşor trece prilazul!

                        Ce lucru searbăd şi pocit!

                        Aşa-l lovise sfânta Miercuri,

                        Cât el era acum silit

                        Să-şi lege capul tot dogit

                        Şi peste fălci să puie cercuri!

                        Voia să-ntoarne acas-acum,

                        Să lase la năpaste toate!

                        Să-ntoarne? Oh, dar nu se poate.

                        Că el avea să-şi facă drum

                        Prin locuri vechi: întâmplă mintea

                        Cerea drum chiar pe dinaintea

                        Căsuţei sfintei Luni şi Joi.

                        Şi, dragii mei, ştiţi bine voi

                        Că-n locul unde-ai păţit moară,

                        Cu greu mai mergi de-a doua oară!

                        Dar ce? Achim e om cu minţi;

                        Se duce pe unde-l duc dorul!

                        Va merge-ncet, cu-ncetişorul,

                        Va da de sate fără sfinţi,

                        Şi-şi va găsi de nou odorul!

                        Va nimeri într-un noroc

                        Şi-n ţări la craiul Poloboc!

                        El face dar o sfânta cruce

                        Şi-un „mulţumesc că mă deparţi”

                        Şi-apoi s-a dus. Dar cum se duce,

                        Nevrând pe plai străin s-apuce,

                        Soseşte chiar la sfânta Marţi.

                        El dă din umeri, tot e rece

                        Şi strigă plin de jale: – „Dec!

                        Mă tem pe-aicea chiar a trece!

                        Dar am să trec! Că dacă trec

                        Şi-n treacăt sfat nu voi pofti

                        Eu cred că nu m-a părui! „

                        El n-are pricini să se teamă,

                        Că sfânta Marţi tocmai stătea

                        La foc, tivindu-şi o năframă –

                        Achimul însă cum trecea,

                        Mereu în lăture privea,

                        Şi când el ca scăpat se ţine,

                        Năcaz şi poznă! Sare-un câne

                        Şi-i sare tocmai după cap!

                        „Aşa-i, că nici aici nu scap!”

                        Îşi zice Achim, strigând pe nume

                        Tot „nea Bălan, Cloţan, Sobol”,

                        Şi strigă tot precum în lume

                        Strigi câni, dar strigă tot în gol. –

                        Mai dă cu bâta, dă din braţe,

                        Degeaba! cânele-l înhaţă!

                        – „Na, na Coltun!” strigă din prag

                        Bătrâna şi se duce-n grabă

                        La chir Achim şi mi-l întreabă

                        De sat şi nume. Cu mult drag

                        Îi zice ea, după ce ştie

                        Năcazul lui Cotor: – „Vezi, vezi!

                        Nu trebuia să cercetezi

                        Pe sfânta Vineri mai întâi!

                        De-a dreptul să fi mers la ea,

                        Că desigur nu te bătea,

                        Dar sfat îţi da cu căpătâie!”

                        Sărman Achim! Acum se-neacă

                        De-atâtea gânduri. şi el pleacă.

                        Făcând un aspru sămădaş:

                        Atât a fost de pătimaş!

                        Bătut cu mătură şi cleşte;

                        Cu foc şi schipuri huiduit,

                        Cu apă-n urmă opărit –

                        Închis, cum nu se pomeneşte

                        Pe lume lucru mai olog:

                        Închis el sub cotărci, mă rog!

                        Cu ochii scoşi, pe fălci cu cercuri,

                        Din pricina cinstitei Miercuri!

                        Of! Doamne, Doamne, cum vedeţi,

                        E om cuminte şi drept are

                        Acel ce-a zis, că Saul n-are

                        Nici strop de cinste-ntre profeţi!

 

                        La sfânta Vineri merge dar.

                        Sihastra chiar îşi soarbe cafa:

                        C-un ochi ea măsura garafa,

                        C-un ochi citeşte-ntr-un bazar.

                        Ea când aude ce păţise

                        Achim pe-aici, murea de râs,

                        Aşa de cu din suflet râse.

                        Apoi domol şi blând a zis:

                        – „La Crai-din-Peşteri, dragul meu,

                        Să nu mai mergi, că totdeauna

                        Vrăjeşte gol, precât ştiu eu,

                        Îndrugă vorba şi minciuna!

                        Ascultă tu cuvântul meu!

                        Tu câţi pe Sava? Ea-i răpită

                        De Cârc Ciolan, care-i nepot

                        Lui Pavel Drug al lui Răchită.

                        Auzi, Achime, eu socot,

                        Că-i treaba mai ca isprăvită!

                        Te du mereu de-aici în jos,

                        Pe Dunăre; la stânga lasă

                        Trei fagi, un deal şi-un râu şi-o casă;

                        La dreapta treci un pod frumos:

                        De-aici încolo-i drum de-aramă,

                        Prin ţara-Verde, bagă seamă!

                        Aici în ţară, cum ţi-am spus,

                        Sunt mulţi tâlhari pe nas cu creste,

                        Cari fură fete şi neveste –

                        Şi Cârc Ciolan aci ţi-a dus

                        Odorul tău! Dar nu-i poveste,

                        De-aflat tâlharul uşor este.

                        În ţară este-un sat sărac

                        Şi-n sat, Achime, este-o claie,

                        Şi lângă claie stog de paie,

                        Şi-n dos de stog holdă de-alac;

                        De-aici, mergând trei paşi pe coastă,

                        Vezi nouă pari şi-un bolovan,

                        Şi-aici stă chiar lângă-un bostan

                        O casă mică, slabă, proastă,

                        Şi-n casă şede Cârc Ciolan,

                        Auzi! Ai ploscă? Ai, e bine!

                        Tu mergi la cârcimă, ia cu tine

                        Cinci litre mari de rostopcin,

                        Şi-apoi te du, te du, creştine,

                        La Cârc Ciolan. Ca bun creştin,

                        Te fă că tragi la el de gazdă

                        Şi-i dă vinars: întâi mai lin,

                        Dar mai târziu bagă-l în brazdă!

                        Şi tot un şluc şi iar un şluc

                        Tu-i dă pe urmă plosca-ntreagă,

                        Ruseşti înghiţituri să tragă,

                        Şi-l fă la capăt turduluc!

                        Iar după ce va fi butuc,

                        Tu ia-ţi de mână pe boreasă

                        Şi cară-te cu ea spre casă!”

 

                        Achim Cotor e-mbucurat.

                        Şi suflet de voinic iar prinde

                        Şi-a babei mâni a sărutat.

                        Bătrâna trei şuştaci i-a dat

                        Şi-un corn de pâine ca merinde.

                        Şi-Achim pe drumuri a plecat.

                        Se duce lângă-mpărăţie,

                        Ca sfântul Dumnezeu să-l ţie:

                        Trei ceasuri merse-ntr-un tâmpău!

                        Dar era cald, arşiţa mare;

                        Achim se-ntoarce către Soare

                        Şi zice: – „Zău, tu frate, zău!

                        Aşa mă frigi de rău şi tare?

                        Măi, Soare! Fii mai cu-ndurare!

                        Căci ştii tu ce-mi făgăduiai:

                        Ar zis că mi-i purta pământul –

                        Dar precum văd, nu ţii cuvântul!

                        Ei bag de seamă, tu minţeai!”

                        Şi Soarele – să n-am păcate!

                        Amar de Chim s-a ruşinat,

                        Acasă iute-a alergat

                        Şi n-a ieşit pe cer, mai frate,

                        Trei ani şi-o zi şi jumătate!

                        Noroc a fost, că-n acel veac

                        Cinstita lună era plină

                        Şi da lumină, ştii, lumină:

                        Încât şi omul cel sărac

                        Vedea mâncări şi carne-n oale,

                        Deşi ştia că toate-s goale!

                        Atunci Achim Cotor stă-n loc,

                        Adună vreascuri, face foc,

                        Şi mâncă bine, se întinde

                        Şi trage-un somn ca de noroc.

                        In zări, departe, el zăreşte

                        Ca şarpe Dunărea curgând

                        Şi peste Dunăre trecând,

                        Un pod de aur străluceşte,

                        Cât nu-ţi încape nici în gând:

                        Lucea ca zugrăvit în ramă,

                        Gândeai că-i acurat aramă!

                        – „Hei, hei! vorbeşte Chim Cotor,

                        Cercându-şi traistele de-afunde,

                        Hei, hei! Acuma pot ascunde

                        Vrun bulz… voi merge-ncetişor

                        Căci nu văd străji! Aşa, măi frate,

                        De pot, fur podul jumătate!”

                        Cu-acest gând slab, dar foarte şod,

                        Voios Achim în fugă pleacă

                        Şi merge ca un voievod,

                        Ţinând cărarea către pod,

                        Dar-hui! Achim Cotor se-neacă

                        Şi limba i se face nod. –

                        Pământul fierbe loc d-un jugăr,

                        S-aude glas ca de călugăr

                        Şi din pământ, odată, rap!

                        Ca fulger, iese un balaur,

                        Cu barbă-ngustă, ca de ţap,

                        Cu şapcă pestriţă pe cap

                        Şi plin de zgură ca un faur.

                        Având cănaci pe umeri puşi

                        El vine aducând o oală

                        Şi-un car de vrescurele-n poală.

                        – „Hei, mă jupâne Pipăruş!

                        Aud că eşti om cu prilege:

                        Beai dohot şi mănânci găteje

                        Şi rozi piper pe număruş!

                        – Vorbeşte Namila cu hohot, –

                        Aici am vreascuri şi-aici dohot-

                        Voinice! Să te văd acuşi!

                        Ian, ian, învârte niţel crugul

                        Şi arată-ţi, frate, meşteşugul!”

                        Nu-i vorbă! Umblă vorba-n sat.

                        Că omul, dacă dă de frică.

                        Se face popă şi-împărat,

                        Chiar fără voia lui… adică

                        Să beai chiar dohot! Draci cu chică!

                        Nu-i nici de râs! Achim, săracul,

                        A dat de-atâtea neplăceri,

                        Încât el simte se-n puteri

                        De-a duce-n cârcă şi pe dracul,

                        Ba chiar să-l suie-n vârf de peri,

                        Dar – zmei cu veriguţă-n coadă!

                        Găteje cum bătăi să roadă!

                        – „Ce, frate? Nu vreai să mănânci?

                        Ai grijă că la minut voi face

                        Să treci pe pod în patru brânci!

                        De-ţi place, place; de nu-ţi place,

                        Te-nvăţ eu vitejii, sărace!

                        Zău, zău! Adecă dar tu vrei

                        Să cauţi prin şapte ţări sihastre

                        Pe fata Craiului Albastru?

                        Ţi-ai pus de gând să mergi la zmei?

                        Dar ce poţi face tu la ei?

                        De eşti viteaz, dă-mi mâna! Adă!

                        Din pumni, din trântă, ori din spadă?

                        Că şi eu doar’ sunt bătăuş –

                        Ai grijă că te fac tot grămadă,

                        Degeaba eşti tu Pipăruş!

                        Te bat! cum baţi mărul cu schiapuri,

                        Trei luni de zile să beai hapuri!”

                        Şi pune mâna pe mănunchi

                        Balaurul, scoţând o spadă,

                        Dar Pipăruş e la spovadă,

                        Şi de viteaz era-n genunchi!

                        – „Proslavnice balaur mare!

                        Te rog, ai milă şi-ndurare

                        Şi nu lovi, că faci păcat!

                        Te rog, cu sufletul curat,

                        Cum rogi pe sfântul din icoane:

                        Să nu confuzi două persoane!

                        Eu nu mă duc acum la zmei,

                        Căci n-am nimic să fac cu ei;

                        Şi nici nu caut, umblând sihastru,

                        Pe fata Craiului Albastru.

                        Că n-am văzut de când sunt crai!

                        Cinstită-n veci să-ţi fie faţa

                        Şi-ţi ţină Dumnezeu viaţa,

                        Şi locul prea cinstit ce-l ai!

                        Măria ta! Ascunde-ţi dinţii!

                        Că nu sunt Pipăruş, mă jur!

                        Mă bată sfântul

                        Jov, toţi sfinţii,

                        Şi toţi vlădicii din sobor!

                        Io-s biet

                        Achim al lui Cotor

                        Şi iată că mă-nhaţă vina!”

                        Balaurul pufneşte-n râs

                        Şi zice-apoi aprins ca focul:

                        – „Cum nu eşti Pipăruş?

                        Ai zis, că eşti-o, bată-te norocul!

                        Eram să-ţi petecesc cojocul!

                        Eşti Chim Cotor? De eşti Cotor,

                        Te du cu Dumnezeu şi bine,

                        Că n-am nici un prilej cu tine!”

                        Se scoală Chim încetişor,

                        Nu cumva graţia-i să-şi strice.

                        Balaurul atunci îi zice:

                        – „Eu pot, vezi bine, rău să-ţi fac

                        În şapte sute de privinţe,

                        Dar vezi tu! Buna mea voinţă

                        Te lasă-n pace! Mergi pe plac!

                        Dar stai, mă rog! De cunoştinţă

                        Să-mi dai o pipă de tabac!

                        O pipă numai, că adică

                        N-am timp să merg pe la trafica!”

                        Cotor câştigă încurajări;

                        El caută-n pungă, zice-n pripă:

                        – „Zău, zău! Că n-am tabac de pipă,

                        Dar am mai mândru de ţigări,”-

                        Şi atunci, iute pre cât poate,

                        Achim îşi face mâna drob,

                        Şi-un pumn de magyar finom scoate

                        Şi-apoi hârtii Houblon şi Job.

                        Balaurul îi mulţumeşte.

                        Achim Cotor la drum porneşte.

                        Şi Dunărea pe pod trecând,

                        Ajunge chiar în ţara-Verde.

                        De-aici apoi fălos păşind

                        Pe căi de-aramă, el se pierde,

                        Pe-un drum făcut de-un meşter faur:

                        Aşa sclipea, gândeai că-i aur!

                        Cu rostopcin în plosca plină,

                        Se duce-n ţara cea străină

                        Şi-ajunge chiar la Cârc Ciolan.

 

                        Savinca lui? Aman, aman!

                        Savinca-i astăzi gospodină,

                        Se-nvârte numai pe-un picior

                        Şi nu gândeşte la Cotor!

                        Sărac Achim! Multe păţeşte

                        Cerând odorul prăpădit:

                        Dar vai, odorul se fereşte

                        De Chim! Pe loc, când a zărit

                        Savinca pe Cotor în casă,

                        Ocheşte lui Ciolan râzând

                        Şi – Doamne, lucru fără rând!-

                        Ciolan se scoală de la masă

                        Şi zice: – „Servus! frate-Achim,

                        Poftim la masă-ne, poftim!

                        Savinca hei: Auzi, mătuşă?

                        Ian fă-te tu de către uşă!”

                        Achim Cotor pricepe sfatul!

                        El zvârle plosca la amar,

                        Ia uşa-n cap să fugă, – dar

                        Pe uşi Savinca-a pus lacătul!

                        Achim e-n păruială iar!

                        Oh, mare Doamne,fie-ţi milă!

                        Hambar şi laiţă, sucitor

                        Şi lemne, cute, cleşte, pilă.

                        Şi blide, linguri, podişor –

                        Şi cofa, fuse, răşchitor

                        Şi fier de pluguri şi cobilă

                        Şi – toate-n capul lui Cotor!

                        Şi pumni şi palmi şi trântitură,

                        Prăjini, perechi după perechi,

                        Şi-l trag de păr şi de urechi

                        Şi-l bat cu mături peste gură,

                        Şi-n fel şi-n formă mi-l întind

                        Şi-l ciuciră şi-l trag şi-l pişcă,

                        Prin păr îi găuresc morişcă,

                        De nas cu cleşte roşi îl prind

                        Şi-l opăresc şi-l bat ca napul,

                        Şi-i sparg cu laboşele capul!

                        Achim mai dă cât dă din mâni:

                        Dar ce-i o vulpe printre câni?

                        Sub pat s-ascunde, pe sub masă.

                        Dar Cârc Ciolan pardon nu-i lasă,

                        Iar ea? Savinca nu stătea

                        Pe loc, ea lovituri împarte r

                        Cu foarfeci, sită, ce-i cădea

                        La mână, hai! Zup, zup! dădea,

                        Vitează cât un Bonaparte!

                        Al dracului! Cotor era

                        Aproape mort, de el e gata!

                        Zdrobit şi lat cum e lopata,

                        Şi nu mai poate nici răbda.

                        El sare pe fereastră-n drum

                        Şi hai la drum! Fugea ca vântul,

                        Gândeai că-i pare strâmt pământul!

                        Acum era la el acum!

                        Iar ce gândea, boieri cinstiţi,

                        Puteţi chiar singuri să gândiţi!

 

                        Ce-a fost de-aicea mai departe,

                        Nu-i lipsă să mai scriu în carte.

                        Că orişicine poate şti,

                        Că biet Achim nu-şi găsea locul.

                        Şi, blestemând mereu norocul,

                        Trăia-cum zmei va mai trăi?

                        El n-a voit de-atunci să ştie

                        De popi şi de căsătorie.

                        Şi nu credea, iubiţii mei,

                        In sfinţi, în drumuri şi femei!

                        El a trăit tot singur, tare

                        Şi verde, ca un bolovan,

                        Şi n-a murit de mult: îmi pare,

                        Că-n holera de-acum un an

                        Muri în Blaj un biet sărman,

                        Şi tot mă mustră şi azi dorul,

                        Că el a fost Achim Cotorul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *