Surori

                        O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată

                        Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză

                        Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză

                        Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.

 

                        Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă

                        Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,

                        Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii

                        În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă.

 

                        Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii

                        Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate

                        Salutează-n a ei cale pământească zeitate.

                        Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii.

 

                        Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă,

                        Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar

                        Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar,

                        Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă.

 

                        Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare

                        De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins…

                        Spune înger, ce durere al tău suflet a atins

                        De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.

 

                        O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare

                        Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită,

                        Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită

                        Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.

 

                        Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită

                        De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie,

                        Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie

                        Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.

 

                        Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării

                        Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,

                        Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,

                        Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării.

 

                        Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,

                        Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,

                        Secolele coroanei tale cu regala strălucire

                        Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină.

 

                        Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure

                        Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,

                        Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.

                        Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură.

 

                        În inima ei de mică semănat-a fost icoana

                        A corupţiei adânce… nici o rază de virtute,

                        Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute

                        Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!

 

                        Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere

                        Fără de măsură-n lume… şi cu toată desperarea

                        Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are

                        Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere.

 

                        Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine

                        La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce

                        Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce

                        Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.

 

                        Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge

                        A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:

                        Merit şi eu mulţămire?… Şi-ntinzându-i mâna slabă

                        Ea îi dă tot, tot ce are, – şi el râde când îl plânge.

 

                        În biserică de intră candelele aurie

                        Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele

                        Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele

                        Ar plânge?… ah lumea-ar zice cum că este făţărie.

 

                        De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă

                        Cum o doare… Şi nimica… nici un mod nu-i de scăpare

                        Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare,

                        Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă.

 

                        O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine

                        Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor…

                        Vars-o rază, numai una din eternul tău amor

                        Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină!

 

                        Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită

                        Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă

                        Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe

                        Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.

 

                        Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde

                        Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică,

                        La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică:

                        Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?

 

                        Doar în fruntea mea?… Frumoasă ea era şi cu uimire

                        S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul

                        El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul

                        Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.

 

                        Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine

                        Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage

                        Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da!…Dar ăst cap cu visuri drage

                        Cu gândirile-i măreţe…? Ah! lasă să mor mai bine,

 

                        Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale

                        Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie

                        Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie…

                        Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!

 

                        Astfel este ea… ca tine! Totuşi când tu treci cu fală

                        Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine…

                        Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne…

                        Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.

 

                        De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase

                        Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,

                        Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte

                        După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.

 

                        Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie

                        Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate,

                        Care par atât de veseli – şi-s atât de desperate!

                        De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie.

 

                        Nu – nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac.

                        Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie

                        De frumseţe şi durere… preparat d-anatomie

                        Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac

 

                        Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,

                        De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime!

                        Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime

                        Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!

 

                        Semănaţi cu toate astea… e aceeaşi faţă blândă,

                        Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura…

                        E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura

                        A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?

 

                        Cine ştii de nu ţi-i soră… Dacă-n nopţi de rătăcire

                        Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării

                        Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii

                        Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire.

 

                        Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge

                        Decât orice om în lume… Şi când cugeţi că-ntâmplarea

                        Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare

                        Şi pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *