Sub patrafir

                        Părinte, eu mă-nec din piept

                        Şi n-am puteri de vorbă multă;

                        Cât voi putea vorbi m-ascultă

                        Să-ţi spun în grabă tot şi drept.

                        Aş vrea să-ncep cu fapte bune,

                        Dar n-am făcut, ori le-am uitat

                        Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.

                        Şi-am fost şi prost la numărat –

                        Şi n-am ce spune.

 

                        N-aveam nici vreme. Tata-i mort

                        Şi mama-i cu copii, sărmana.

                        Ei de la mine-aşteaptă hrană,

                        Şi grija numai eu le-o port

                        De-acum ei singuri să şi-o poarte!

                        Mi-e milă de durerea lor,

                        De ei mi-e jale, nu că mor.

                        Dar cum e scris Că sunt dator

                        Şi eu c-o moarte.

 

                        EU mă cunosc; sunt păcătos,

                        Că prea am dus-o în râs şi-n glume,

                        Prea drag mi-a fost să fiu în lume,

                        Şi-am prea iubit ce-a fost frumos!

                        Pe lângă vin, voinicii roată,

                        Şi chiote pe deal în zori,

                        Şi ziua luncile cu flori,

                        Şi hora noaptea-n şezători,

                        Şi viaţa toată!

 

                        Şi mi-a plăcut în jurul meu

                        Să văd flăcăi pe bătătură

                        Şi cobza cu isonu-n gură

                        Să-mi zornăie zorind mereu.

                        Să văd cum se cotesc şirete

                        Pe-ascuns nevestele, şi-aprins

                        Se simt de peste brâu cuprins

                        Trupşorul cel subţire-ncins

                        Al unei fete.

 

                        Păgân sunt parcă, nu creştin!

                        Bisericos n-am fost, părinte,

                        Dar rar, când mi-am adus aminte,

                        M-am dus şi eu ca să mă-nchin.

                        Eu am pe Dumnezeu în mine:

                        Mereu îl simt, şi-l văd mereu –

                        Gândesc aşa! Mai ştiu şi eu!

                        Dar, taică, las’ că Dumnezeu

                        Va şti mai bine.

 

                        N-am dat în viaţă nimănui

                        Prilej să-mi poarte duşmănie,

                        Eu n-am putut să ţin mânie

                        Că n-am avut, părinte, cui,

                        Măcar mi-au tot făcut-o unii!

                        Şi n-am fost slab şi nici fricos:

                        Pe opt ţi-i dau grămadă jos –

                        Dar m-am ferit să-mi fac ponos

                        Cu toţi nebunii.

 

                        O dată numai… P-un flăcău

                        L-am dat de ziduri, pentr-o fată

                        A doua zi a prins deodată

                        La plug în deal să-mi pară rău,

                        Şi nici la boi n-am dat mâncare

                        Şi-n brazdă plugul l-am lăsat

                        Şi ca nebun am alergat

                        Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

                        Să-i cer iertare.

 

                        Şi nu mai ştiu… atâta-i tot,

                        Ba, taică, stai! E cu vecinul.

                        Pe palme m-alinta creştinul

                        Şi drag m-avea ca pe-un nepot…

                        Şi eu i-am sărutat nevasta!

                        EI moş, ea o copilă-abia.

                        Mi-a fost şi milă, cum plângea,

                        Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea –

                        Păcat e asta?

 

                        Dac-am uitat ceva să spui,

                        Mi-e martur Dumnezeu, părinte,

                        C-am spus ce mi-a venit în minte

                        Şi-oi spune tot, în faţa Lui!

                        Şi-acum canon… îl ştiu anume!

                        A fost aşa, şi n-aş cârti:

                        Canon e că nu pot trăi!

                        Şi-ntr-altă lume n-o mai fi

                        Ca pe-astă lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *