Ştefăniţă-Vodă

                        Cu grabnicele sărituri

                        A sprintenei lăcuste

                        Apare-un cal, la cotituri.

                        Nechezul înspumatei guri

                        Speria tăcerea din păduri

                        Şi pacea văii-nguste.

                        În gura văii, lângă pod

                        Boierii stau cu frică;

                        Ei par o gloată de norod,

                        Pe cai pitici şi plini de glod

                        În scări temutul voievod

                        Cu hohot se ridică.

 

                        Strângea de frâu şi tremura:

                        Iar calul, ud de cale,

                        Pământu-n loc îl frământa

                        Şi spuma alb-o mărita

                        Cu sânge roş ce picura

                        Din strânsele zăbale.

 

                        Când vrei să-i afli, nu-i aduni!

                        Boieri, nu vi-e ruşine?

                        Vă văd aşa de-atâtea luni,

                        N-aveţi acasă cai mai buni?

                        Ori cum? Boieri, sunteţi nebuni?

                        Vă bateţi joc de mine?

 

                        E grea ocara ce ne-o faci

                        Spătarul îi răspunde.

                        Dar ţara-i suptă de haraci,

                        De greci nebuni şi de cazaci;

                        Săracă ţara, noi săraci,

                        Şi cai voinici, de unde?

 

                        N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!

                        Boierii-n tremurare

                        Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,

                        Spătarul suflă des şi greu,

                        Se pipăie la cap mereu

                        Să vadă de-l mai are.

                        Măria ta, vorbim şi noi.

                        Ei, las-o încurcată!

                        Vă văd aşa de rupţi şi goi

                        De latră câinii după voi!

                        Sunteţi boieri, ori marţafoi?

                        Spătare, hai odată!

 

                        Şi vodă sare jos din şea,

                        De frâu, fugaru-şi ţine.

                        Spătaru-ngălbenit privea,

                        Vedea ce e, şi nu vedea,

                        Spătarul asta n-o credea

                        Spătaru-n urmă vine.

 

                        Aşa, jupâne, eşti cinstit,

                        Şi-al tău să fie darul.

                        Dar frâul nu! Mi l-am oprit

                        Şi vodă frâul l-a smuncit

                        Şi-apoi cu frâul a lovit

                        Ponciş în ochi fugarul.

 

                        Cu ochii-nchişi şi fulgerat

                        De spaima loviturii,

                        Se nalţă roibul înviforat,

                        S-azvârle în lături şi, turbat,

                        Ia câmpu-n goană, îndreptat

                        Spre râpele pădurii.

 

                        Se duce-orbiş, fără stăpân,

                        Cu vuiet ca furtuna.

                        Boierii-ncremeniţi rămân

                        Iar coama calului păgân

                        Cu barba bietului bătrân

                        S-amestecă, sunt una.

                        Boieri! Mai ziceţi-mi apoi,

                        Că vodă nu v-ajută!

                        Sunteţi săraci, flămânzi şi goi;

                        Dar fiecărui dintre voi

                        Eu am să-i dau un cal de soi,

                        Că-n grajd mai am o sută!

Lasă un comentariu