Ştefan şi Dunărea

                        Dunăre! ce plângi tu oare?

                        Plâng o floare de sub soare

                        Ce din sânu-mi a răpit Ştefan-vodă cel cumplit!

                        ……….

                        Pe cel ţărm bătut de valuri,

                        Sus pe zare, sus pe maluri,

                        Sunt trei cete de oşteni,

                        Turci, tătari şi moldoveni.

 

                        Una-i ceata hanului,

                        Una-i a sultanului,

                        Una-i a Ştefanului!

                        Iar în câmpul cel turcesc

                        Mii de săbii zângănesc;

                        Iar în câmpul tătăresc

                        Mii de arce săgeţesc;

                        Iar în cel moldovenesc

                        Doi luceferi strălucesc:

                        Ştefan-vodă cel frumos

                        Ş-o copilă, chip duios.

 

                        Fata plânge, fata zice:

                        Lasă-mă să fug de-aice,

                        O! Ştefane, scumpul meu!

                        Domnul zice: Nu! nu vreau,

                        Nu, pre sfântul Dumnezeu!

                        Că-mi eşti dulce la privit

                        Şi mai dulce la iubit,

                        Ca lumina soarelui

                        La lupta viteazului.

 

                        De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă,

                        Ia-mă, doamne, ori mă lasă.

                        Ba! de-a fi să lupt pe dată

                        Chiar cu Dunărea turbată,

                        Nu te las nici chiar de-un pas.

                        Nici chiar morţii nu te las.

                        Apoi dar, rămâi cu bine,

                        Că tu n-ai parte de mine!”

                        Fata zice şi s-aruncă

                        Iute-n Dunărea adâncă!

 

                        Valurile clocotesc,

                        Pe copilă o învăluiesc

                        Ş-o azvârl din val în val,

                        Depărtând-o de la mal.

                        Turcii stau încremeniţi,

                        Moldovenii împietriţi

                        Şi tătarii înlemniţi.

                        Stau şi ulii în zburare,

                        Stau şi caii-n alergare,

                        Stă şi soarele-n mirare,

 

                        Căci deodată ce se vede?

                        Cine-n valuri se repede?

                        Domnul Ştefan cel vestit,

                        Domnul cel nebiruit!

                        El s-azvârle nebuneşte

                        Şi înoată voiniceşte.

                        Taie-o brazdă, taie nouă,

                        Taie Dunărea în două,

                        Şi pe fată mi-o ajunge

                        Şi la piept cu foc o strânge

                        Şi se-ntoarce fericit

                        Sus, pe malul înflorit.

 

Lasă un comentariu