Sora şi hoţul

                        Sus în deal la mănăstire,

                        Plânge sora-ntr-o grădină,

                        Plânge noaptea şi suspină

                        Dup-a lumii fericire:

 

                        De când eu eram copilă

                        Sunt de toţi ai mei uitată

                        Şi de rude fără milă

                        În pustiuri lepădată!

 

                        Fără vină, din născare

                        Mă văzui eu pedepsită,

                        Şi de-a lumii dezmierdare

                        Mă simţii în veci lipsită!

 

                        În amar trăind de mică,

                        Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,

                        Şi, ca pomul ce jos pică,

                        Viaţa-mi cade fără vreme!

 

                        Ah! sfârşească-se îndată

                        Astă viaţă de durere!

                        Vie moartea aşteptată

                        Ca o dulce mângâiere!

 

                        Ce spui, dragă surioară?

                        (Zise hoţul din pădure)

                        Cu-ai tăi ochi ca două mure,

                        Tu, frumoasă lăcrimioară,

 

                        Tu să mori, dulce minune!

                        Şi de Domnul nu-ţi e frică?

                        Dragă soră tinerică,

                        Fă trei cruci ş-o rugăciune.

 

                        De vrei ochii să-ţi lucească

                        Într-un rai de veselie,

                        Şi ca floarea din câmpie

                        În piept inima să-ţi crească,

 

                        Hai cu mine-n codrul verde

                        S-auzi Doina cea de jale,

                        Când plăieşii trec în vale

                        Pe cărarea ce se pierde.

 

                        Să vezi şoimul de pe stâncă

                        Cum se-nalţă, se izbeşte

                        Peste corbul ce zăreşte

                        În prăpastia adâncă.

 

                        Iar ciocoiul cum se pleacă

                        De mă vede la potică!

                        Cum, smerit, în genunchi pică

                        Şi de fală se dezbracă!

 

                        Am doi zmei de bună cale,

                        Doi! nici vântul nu-i întrece!

                        Am tovarăşi doisprezece,

                        Şi la brâu patru pistoale.

 

                        Am la piept o cruciuliţă

                        Cu lemn sfânt, cu moaşte sfinte,

                        Şi-n piept inimă fierbinte,

                        Ca fierbintea ta guriţă.

 

                        Am o piatră nestemată

                        Care noaptea viu luceşte,

                        Precum ochiu-ţi ce pândeşte

                        Fericirea depărtată.

 

                        Lasă tot, neagră chilie,

                        Comănac, mătănii, rasă,

                        Şi de vrei a fi voioasă

                        Ca o zi de voinicie,

 

                        Vin în lumea fericită

                        Cu voinicul ce te cheamă,

                        Căci cu dânsul nu e teamă

                        De-a mai fi călugărită!

 

                        De-a mers sora, nu e ştire;

                        Iar de-atunce prin grădină

                        Nici nu plânge, nici suspină

                        Nimeni-n deal la mănăstire.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *