Serile la Mirceşti

                        Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse;

                        În sobă arde focul, tovarăş mângâios,

                        Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,

                        Sub palidă lumină, apar misterios.

 

                        Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,

                        Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit;

                        Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie

                        O zână drăgălaşă, cu glasul aurit.

 

                        Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,

                        Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,

                        Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână

                        Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

 

                        Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,

                        Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,

                        Ea pare zea Venus când a ieşit din unde

                        Ca să arate lumii frumosul ideal.

 

                        Alăture apare un câmp de aspră luptă,

                        Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi.

                        Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă

                        Ţinteşte ochii veştezi pe-a veşniciei porţi.

 

                        Apoi a mea privire prin casă rătăcindă

                        Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut,

                        Veneţia, regină, ce-n mare se oglindă

                        Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.

 

                        O lacrimă… dar iată plutind pe-a mării spume

                        O sprintenă corvetă, un repede-alcyon;

                        Şi iată colo-n ceruri pribegele din lume,

                        Cocoarele în şiruri zburând spre orizon.

 

                        O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare,

                        Profundă nostalgie de lin, albastru cer!

                        Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,

                        Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!

 

                        Afară ninge, ninge, şi apriga furtună

                        Prin neagra-ntunecime răspândeşte reci fiori,

                        Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună

                        Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.

 

                        Văd insule frumoase şi mări necunoscute,

                        Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,

                        Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,

                        Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

 

                        Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale

                        Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor,

                        Şi-n tainice saraiuri minuni orientale

                        Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.

 

                        Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;

                        Tablourile toate se şterg, dispar încet,

                        Şi mii de suvenire mă-nconjură într-o clipă

                        În faţa unui tainic şi drăgălaş portret.

 

                        Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,

                        La timpul mult ferice în care-am suferit,

                        Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele

                        Intonă pentru mine un imn nemărginit.

 

                        Aşa-n singurătate, pe când afară ninge,

                        Gândirea mea se primblă pe mândri curcubeie,

                        Până ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge,

                        Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *