Resignaţiune

                        Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie

                        Natura mi-a jurat

                        La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie;

                        Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie

                        O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

 

                        O dată numai Maiul vieţii înfloreşte –

                        La mine-a desflorit;

                        Şi zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleşte! –

                        Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte

                        Şi iasma-i a fugit.

 

                        Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată –

                        Pe podul tău pustiu:

                        Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată,

                        Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată –

                        De fericire-n lume nimica eu nu ştiu.

 

                        Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,

                        O, jude voalat!

                        Pe steaua-aceea merse senina zicătoare

                        Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare,

                        De secole întronat.

 

                        Aci – se zice – aşteaptă pe cei răi spăimântare,

                        Cei buni sunt fericiţi.

                        A inimii adâncuri vei da la-nfăţişare,

                        Enigmei Providenţei vei da o dezlegare,

                        Vei ţine socoteală de cei nenorociţi.

 

                        Aci expatriatul o patrie găseşte,

                        A suferinţei cale spinoasă s-a finit.

                        Divina fiică, care-Adevărul se numeşte,

                        Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte,

                        A vieţii mele repezi frâu iute a oprit.

 

                        – îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare

                        O, dă-mi juneţea ta!

                        Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.

                        Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare

                        Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea.

 

                        – Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimii tale –

                        Dă-mi mie Laura ta!

                        De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare,

                        Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,

                        Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea.

 

                        – Această-obligaţiune la morţi e îndreptată

                        – Râzând lumea zicea –

                        Căci, nu vezi, mincinoasa de terani cumpărată

                        Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată,

                        La terminu-ăstui cambiu tu n-ai mai exista.

 

                        Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare:

                        – Naintea unui caos de ani zeificat

                        Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale?

                        Slabului plan al lumii scorniri mântuitoare

                        Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

 

                        Ce e viitorimea de gropi învăluită?

                        Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti?

                        Măreaţă pentru că e cu coji acoperită,

                        A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită,

                        Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti.

 

                        Icoană mincinoasă de fiinţe vieţuitoare

                        – Mumia timpului –

                        De balsamul speranţei ţinute în răcoarea

                        A gropii locuinţă; nu acesteia oare

                        Îi zici tu nemurire-n febra delirului?

 

                        Şi pe speranţe, pe care le dezminte putrezirea,

                        Bunuri sigure-ai dat.

                        De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea?

                        Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea

                        Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat?

 

                        Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale;

                        Natura înflorind.

                        Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,

                        Că nici un mort nu iese din umbra gropii sale

                        Şi totuşi credeam tare divinul jurământ.

 

                        Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie –

                        Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător,

                        Căci surd despreţuit-am a lumii flecărie,

                        Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,

                        Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

 

                        – Eu îmi iubesc copiii cu gală iubire!

                        Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.

                        Sunt două flori – el zise – ascultă, Omenire,

                        Sunt două flori expuse l-a omului găsire:

                        Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim.

 

                        Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele,

                        Cealaltă n-o aveţi.

                        Cine nu poate crede, să guste. E-o părere

                        Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră.

                        A lumii istorie a lumii e judeţ.

 

                        Tu ai sperat – răsplata ţi-a fost dar acordată –

                        Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina.

                        Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vreodată:

                        Ce se refuză unei minte-ntraripată

                        Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *