Răzbunarea lui Statu-Palmă

                        Uriaşul Strâmbă-Lemne cu-al său geamăn Sfarmă-Piatră

                        Au văzut căzând potopul ş-au trecut potopul înot.

                        De când sunt poveşti în lume şi se spun pe lângă vatră,

                        Ei duc zile cu piticul Statu-Palmă-Barba-Cot.

                        Amândoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte,

                        Lungiţi unul lângă altul, stau grăind în limba lor.

                        Dar ei sunt în neastâmpăr. Când şi când pe a lor frunte

                        O gândire-ntunecată se întinde ca un nor.

 

                        „O cunoşti pe Trestiana, frate?” zice Strâmbă-Lemne.

                        „O cunosc… când se arată, soarele îi face semne,

                        Căci de când Ileana mândră n-au văzut el aşa floare…

                        Ca Ileana Cosânzeana, fata-i chiar ruptă din soare!”

 

                        „Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-aşa frumoasă fată

                        Buturuga Statu-Palmă au putut să fie tată!”

                        „Pomul nalt, frumos, răsare din sămânţa cea măruntă,

                        Ş-apoi ştii tu că Pepelea vornicel i-au fost de nuntă!”

 

                        Uriaşii, stând pe coate, au trântit un hohot mare

                        Cât s-au răsunat pământul într-o lungă depărtare,

                        Şi toţi vulturii din codri, ridicându-se pe vânt,

                        S-au nălţat în nori să vadă, ce minune-i pe pământ?

 

                        Apoi iar, căzând pe gânduri, Sfarmă-Piatră zice: „Frate,

                        Câte stânci de aur pline şi de pietre nestemate

                        Le-aş va vesel Trestianei, toate zestre ca să-i fie,

                        De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie”.

 

                        „Ca şi tine, zise grabnic Strâmbă-Lemne, ca şi tine,

                        Câte lunci, păduri şi codri de cântări şi de flori pline,

                        Câte paseri, vii, măiestre, şoimi şi pajuri năzdrăvane,

                        Păuni mândri, fulgi de soare, dulci minuni aeriene,

                        Câţi lei, pardoşi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur,

                        Cuiburi de privighetoare, cuiburi scumpe de balaur,

                        Frunze şi fructe, umbra dulce şi codreana armonie,

                        Toate-ar fi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fie!”

 

                        „A ta!” strigă Sfarmă-Piatră, în văzduh făcând un salt

                        Ş-apucând în a sa mână un gigantic bolovan.

                        „A mea!” strigă Strâmbă-Lemne, ridicând un stejar nalt

                        Şi învârtindu-l pe deasupra-i ca un groaznic buzdugan.

 

                        Iată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude!

                        Uriaşii se-ntorc iute, părăsind armele crude,

                        Şi zăresc pe Statu-Palmă de-a lungul pe deal sărind

                        Ş-încurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind.

 

                        Sfarmă-Piatră-i ţine calea şi-l ridică-ncet pe palmă.

                        „Săriţi, voi, urgia lumii! săriţi! ţipă Statu-Palmă,

                        Răsturnaţi copacii-n codri, măcinaţi dealuri şi stânci,

                        Astupaţi cărări şi drumuri, tulburaţi apele-adânci,

                        Puneţi stăvili netrecute sus din ceruri până jos…

                        Trestiana, Trestiana, mi-au răpit-o Făt-Frumos!”

                        „Făt-Frumos pe Trestiana!” strig’ turbaţii uriaşi,

                        Alergând unul spre codri, celălalt spre munţii pleşi.

 

                        Atunci lumea îngrozită crezu că-i pieri norocul!

                        Sfarmă-Piatră cu largi pasuri calcă munte după munte,

                        Trece râuri fără poduri şi prăpăstii fără punte,

                        Lăsând urme de cutremur la tot pasul, în tot locul!

 

                        Unde vede-o stâncă naltă, el o macină cu palma.

                        Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma,

                        Şi cu piatra măcinată şi cu pietrele-aruncate

                        El iezeşte, bate, umflă râurile tulburate.

 

                        Culmele trec peste şesuri, apele trec peste maluri,

                        Valuri mari se sparg în zgomot, repezite peste dealuri,

                        Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, fierbând în spume,

                        Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol

                        Nu-ngrozesc ca uriaşul ce s-arată crunt la lume,

                        Cu fălci negre scrâşnitoare, cu ochi roşi, cu pieptul gol.

                        El apare pe sub nouri ca un munte de turbare

                        Ce ameninţă pământul să-l turtească-n răzbunare!

 

                        Ca şi dânsul, Strâmbă-Lemne, uragan de vijelie,

                        Intră-n lunci, păduri şi codri, ducând viscol, ducând larmă,

                        Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie,

                        Ulmul cade, fagul crapă şi stejarul gros se darmă.

 

                        El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie,

                        Şi sub braţul său puternic totul pârâie, trăsneşte,

                        Tot se rumpe, se răstoarnă, se suceşte, se îndoaie,

                        Ş-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădeşte.

 

                        Iată însă mândrul soare că se-ntunecă de-un nor!

                        Uriaşii stau buimatici, fumegând de-a lor sudoare,

                        Ridic-ochii, şi pe ceruri văd trecând în zbor, drept soare,

                        Făt-Frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten zburător.

 

                        Trestiana răsturnată lângă-un sân plin de iubire

                        Strălucea zâmbind în aer ca un vesel meteor.

                        Făt-Frumos cu păr de aur se părea că-n fericire

                        Duce raiului din stele al pământului odor.

                        Piept la piept, gură la gură, ochi în ochi duios privind,

                        Se duceau, pereche dulce, ca prin vis călătorind.

 

                        Urlă-n vaiet Uriaşii! Amândoi, cuprinşi deodată

                        În vârtej de nebunie, se fac Dunăre turbată

                        S-în văzduh încep s-arunce, împroşcând ca doi vulcani,

                        Cei mai groşi stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani.

 

                        Zbor copacii către soare, stâncile prin nouri zbor,

                        Şi din cer, ca să-i zdrobească, ele cad pe capul lor!

                        Spun poveştile c-atuncea Statu-Palmă dintr-un plop

                        Chicoti… apoi călare sări pe-un iepure şchiop

                        Şi, privind la Uriaşii morţi pe munte şi pe vale,

                        Zise: „Mica buturugă carul mare mi-l prăvale!”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *