Prin Mehadia

                        Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.

                        Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte

                        Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;

                        Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

 

                        Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii

                        Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii

                        Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.

                        Uneori izbea copita calului descălecat

                        Pietrele, îngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.

                        Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale

                        Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,

                        Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

 

                        Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,

                        Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,

                        Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum

                        Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

 

                        Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!

                        Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,

                        Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:

                        Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.

                        Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

                        Sta pe piscul unui munte, roşu aurind cununa

                        Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

 

                        Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,

                        Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,

                        Toate-n alba zare-a lunii şi-n repaos cufundate,

                        Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.

                        Râul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei

                        Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

 

                        Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul

                        Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit

                        De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,

                        Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,

                        Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?

                        Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.

                        Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

 

                        „Colo-n vale la fântână

                        Două fete spală lână.”

Lasă un comentariu