Povestea teiului

                        – Blanca, ştii că din iubire

                        Fără de lege te-ai născut;

                        Am jurat de la-nceput

                        Pe Hristos să-l iei de mire!

 

                        Îmbrăcându-te în veşmântu-i,

                        Lepădând viaţa lumii,

                        Vei spăşi greşeala mumii

                        Şi de-o crimă tu mă mântui.

 

                        – Traiul lumii, dragă tată,

                        Cine vor, aceia lese-l,

                        Dară sufletul mi-e vesel,

                        Tinereţea luminată;

 

                        Danţul, muzica, pădurea,

                        Pe acestea le-ndrăgii,

                        Nu chiliile pustii

                        Unde plângi, gândind aiurea!

 

                        – Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

                        Cum am spus, aşa rămâne;

                        Pentru drumul cel de mâine

                        De cu azi te pregăteşte!

 

                        Mâna Ea la ochi şi-o ţine,

                        Toate minţile-şi adună,

                        Să ia lumea-n cap, nebună,

                        Parcă atâta-i mai rămâne.

 

                        Calu-i alb, un bun tovarăş,

                        Înşeuat aşteapt-afară,

                        Ea picioru-l pune-n scară

                        Şi la codru pleacă iarăşi.

 

                        Seara vine din arinişti,

                        Cu miroase o îmbată,

                        Cerul stelele-şi arată,

                        Solii dulci ai lungii linişti.

 

                        Dar prin codri ea pătrunde

                        Lângă teiul vechi şi sfânt,

                        Ce cu flori până-n pământ

                        Un izvor vrăjit ascunde.

 

                        Îngânat de glas de ape

                        Cânt-un corn cu-nduioşare

                        Tot mai tare şi mai tare,

                        Mai aproape, mai aproape;

 

                        Iar izvorul, prins de vrajă,

                        Răsărea, sunând din valuri –

                        Sus în codri de pe dealuri

                        Luna blândă ţine strajă. –

 

                        Ca din farmec Ea tresare,

                        Şi privind uimită-n lături,

                        Vede-un tânăr chiar alături,

                        Pe-un cal negru e călare

 

                        Oare ochii ei o mint,

                        Sau aievea-i, adevăru-i?

                        Flori de tei el are-n păru-i

                        Şi la şold un corn de-argint.

 

                        Ea privi atunci în jos,

                        Trece mâna pe la tâmple,

                        Iară inima-i se împle

                        De un farmec dureros.

 

                        El se da tot mai aproape

                        Şi cerşea copilăreşte;

                        Al ei suflet se răpeşte

                        De închide-a ei pleoape.

 

                        Cu o mână îl respinge,

                        Dar se simte prinsă-n braţe,

                        De-o durere, de-o dulceaţă

                        Pieptul, inima-i se strânge.

 

                        Ar striga şi nu se-ndură,

                        Capu-i cade pe-a lui umăr,

                        Sărutări fără de număr

                        El îi soarbe de pe gură;

 

                        O dezmiardă ş-o întreabă,

                        Iar ea faţa şi-o ascunde,

                        Şi aşa de-ncet răspunde

                        Cu o voce dulce, slabă.

 

                        Tot alături călăresc,

                        Nu au grija nimănuia,

                        Şi de dragi unul altuia

                        Ei din ochi se prăpădesc;

 

                        Se tot duc, se duc mereu,

                        Trec în umbră, pier în vale,

                        Iară cornul plin de jale

                        Sună dulce, sună greu.

 

                        Blându-i sunet se împarte

                        Peste văi împrăştiat,

                        Mai încet, tot mai încet,

                        Mai departe, mai departe,

 

                        Sus în brazii de pe dealuri

                        Luna-n urmă ţine strajă,

                        Iar izvorul, prins de vrajă,

                        Răsărea sunând din valuri.

Lasă un comentariu