Povestea codrului

                        Împărat slăvit e codrul,

                        Neamuri mii îi cresc sub poale,

                        Toate înflorind din mila

                        Codrului, Măriei-Sale.

 

                        Lună, Soare şi Luceferi

                        El le poartă-n a lui herb,

                        Împrejuru-i are dame

                        Şi curteni din neamul Cerb.

 

                        Crainici, iepurii cei repezi

                        Purtători îi sunt de veşti,

                        Filomele-i ţin orchestrul

                        Şi izvoare spun poveşti.

 

                        Peste flori, ce cresc în umbră,

                        Lângă ape pe potici,

                        Vezi bejănii de albine,

                        Armii grele de furnici…

 

                        Hai şi noi la craiul, dragă,

                        Şi să fim din nou copii,

                        Ca norocul şi iubirea

                        Să ne pară jucării.

 

                        Mi-a părea cum că natura

                        Toată mintea ei şi-a pus,

                        Decât orişice păpuşă

                        Să te facă mai presus;

 

                        Amândoi vom merge-n lume

                        Rătăciţi şi singurei,

                        Ne-om culca lângă izvorul

                        Ce răsare sub un tei;

 

                        Adormi-vom, troieni-va

                        Teiul floarea-i peste noi,

                        Şi prin somn auzi-vom bucium

                        De la stânele de oi.

 

                        Mai aproape, mai aproape

                        Noi ne-om strânge piept la piept…

                        O, auzi cum cheam-acuma

                        Craiul sfatu-i înţelept!

 

                        Peste albele izvoare

                        Luna bate printre ramuri,

                        Împrejuru-ne s-adună

                        Ale Curţii mândre neamuri

 

                        Caii mării, albi ca spuma,

                        Bouri nalţi cu steme-n frunte,

                        Cerbi cu coarne rămuroase,

                        Ciute sprintene de munte –

 

                        Şi pe teiul nostru-ntreabă

                        Cine suntem, stau la sfaturi,

                        Iară gazda noastră zice,

                        Dându-şi ramurile-n laturi

 

                        – „O, priviţi-i cum visează

                        Visul codrului de fagi!

                        Amândoi ca-ntr-o poveste

                        Ei îşi sunt aşa de dragi!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *