Plugul blestemat

                        Vecină cu moşia bogată şi domnească

                        Se-ntinde o câmpie mănoasă, răzeşească,

                        Pe care o pândeşte avanul domnitor

                        Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adunător.

                        El vrea ca să-şi cârpească hlamida aurită

                        Cu zdreanţa sărăcimii de veacuri moştenită.

                        Dar nu vrea răzeşimea să-i vândă-al său ogor,

                        Căci e legat prin sânge pământul de popor.

                        Nu vrea? răcneşte vodă… Prostimea înteţită

                        Ridică azi din ţărnă fiinţa-i umilită

                        Şi îndrăzneşte a-şi pune voinţa-n faţa mea?

                        Să afle dar ce-i vrerea atunci când domnul vrea!”

 

                        A doua zi o ceată de mulţi neferi călare,

                        Înconjurând pe vodă, păşesc peste hotare,

                        Şi ca să tragă-o brazdă, aduc un mare plug,

                        Unealtă de răpire cu şase boi în jug…

                        Câmpia năvălită luceşte verde-n soare,

                        Dar un fior pătrunde în orice fir şi floare.

                        Şi via ciocârlie cântarea şi-a curmat,

                        Şi zarea se-nveleşte c-un nor întunecat.

 

                        Din capătul câmpiei începe plugul rece

                        Să tragă brazda neagră pe locul unde trece

                        Şi pajiştea atinsă geme ne-ncetat

                        De-a fi-njumătăţită prin fierul blestemat.

                        Văzduhul se răsună de strigăte de ură

                        Şi plugul lasă-n urmă-i în verdea bătătură

                        O rană lungă, largă, din care amărât

                        Se-nalţă în cer blestemul pământului răpit.

 

                        Şi tot înaintează plugarii… când deodată

                        O falnică româncă în cale se arată,

                        Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ştergar

                        Şi c-un pruncuţ la sânu-i, păşind măreţ şi rar.

                        Ea vine şi în faţă cu boii se opreşte,

                        Din ochi aruncă fulgeri, apoi aşa grăieşte:

                        Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoşesc?

                        A! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,

                        Na! zi să treacă plugul pe-al meu copil din faşă,

                        Ca să rămână-n lume pomină ucigaşă.

                        Ea zice şi depune odoru-i lângă boi.

                        Minune! Cei din frunte, plăvanii amândoi,

                        Cu ochi plini de blândeţe pe dânsul capul pleacă,

                        Îl miroase; el râde şi ei nu vor să treacă.

 

                        În lături! strigă vodă, şi glasu-i răguşit

                        Se pare de păcatu-i în piept înăduşit.

                        Iar falnica româncă pe sânu-i alb cruceşte

                        A sale braţe albe, obrazu-şi dezveleşte

                        Ş-adaugă în glas tare: Mai bine mort de mic

                        Decât s-ajungă în lume prin tine un calic.

                        Da! trage brazda, fiară, şi-ngroapă laolaltă,

                        Alăture cu pruncul, mândria ta înaltă!

                        Năprasnic atunci vodă c-un bici cumplit de foc

                        Loveşte-n boi să-i mâne, dar boii stau pe loc

                        Ş-acoperă copilul cu-o caldă înfăşare

                        Prin aburii ce ies din deasa lor suflare.

                        Şi ciocârlia-ncepe cântările a-şi urma,

                        Şi mama în uimire începe-a lăcrima.

 

                        Muiere! strigă vodă turbat, schimbat în fiară.

                        Pieri deci şi tu pe brazdă, şi ţâncul fraged piară!

                        Nebun, el se repede, dar n-a făcut doi paşi,

                        Şi iată că tufarii se mişcă a vrăjmaşi.

                        Şi iată că s-aude un glas de răzbunare,

                        Şi iată că se vede o gloată-n fuga mare

                        Venind cum vine zmeul pe aripă de vânt,

                        Cu-o falcă sus în ceruri şi alta pe pământ.

                        Răzeşii sunt, răzeşii! Fugiţi, pieriţi cu toţii.

                        Păcatul vă ajunge, neferi şi domni, voi, hoţii!

                        Răzeşii în urgie s-apropie de voi

                        Ca să vă puie-n juguri, să daţi plugul înapoi.

                        …………….

                        Dispar în clipă hoţii, şi zarea se deschide,

                        Şi gloata strigă: Oarba! şi copilaşul râde.

 

Lasă un comentariu