Pierirea dacilor

                        Prea se-ntinde veselia

                        Tot cu praznic şi desfrâu!

                        Veţi tăia cu toţii via,

                        Şi veţi duce toţi la râu

                        Vinu-n sticle ori în vase

                        Să-l vărsaţi pe apă tot:

                        Cel ascuns de voi prin case

                        Cu putere am să-l scot.

                        Aşa vreau. Aşa veţi face

                        Că-i tai capul cui nu-i place!

 

                        Fost-a jale-n tot regatul

                        Şi la munte şi la şes;

                        Plânse-oraşul, vai, şi satul,

                        Cârciumarii mai ales.

                        Şi vărsat-au lacrimi dese

                        Popii şi poeţii lor,

                        Cele două tagme-alese

                        Cari la orişice popor

                        Sunt apostoli ai mulţimii,

                        Deci la vin de-a pururi primii.

 

                        La cetatea Buridava

                        Ei făcur-un meeting.

                        Nu ştiu care-a fost isprava,

                        Căci de-acestea nu m-ating.

                        Ştiu că cinci senatul dete,

                        Camera pe alţii cinci

                        Delegaţi, cu mândre plete,

                        Bernevici având şi-opinci,

                        Să supună majestăţii

                        Plânsul ţării şi-al dreptăţii.

 

                        Unul singur avea cizme

                        (Primul dac ce le-a purtat)

                        Şi vorbea cu galicisme,

                        Că-n Paris trei ani a stat

                        De-a învăţat geologie,

                        Şi-avea Takowa pe piept,

                        Îl chema sarab Ilie,

                        De spun cronicele drept,

                        Iar în mână-avea cravaşă

                        Semn distins, ca bulibaşă.

 

                        Zise el: De vrei, ne-aruncă

                        Peste-un milion de scări,

                        Dar cinstita ta poruncă

                        Prea ne scoate din răbdări!

                        Când nu-i strop de vin în ţară

                        Ce să bem noi? Petroleu?

                        Regele cu vorba rară:

                        Oh, Sarailie-al meu!

                        Tu cunoşti pe Leon papa,

                        Vorba lui mereu e: Apa!

 

                        Rege mare! Mai cu-ncetul!

                        Apa-i lucrul cel mai bun,

                        După cum Pindar poetul,

                        Popa Kneip şi mulţi o spun,

                        Însă dacii, ca păgânii,

                        Nu beau apă, nici să-i pici.

                        Zic şi ei, cum zic românii

                        Cei ce urmându-ne pe-aici

                        De strămoşi ne-or recunoaşte:

                        Apa-n burtă face broaşte!

 

                        La o mie două sute

                        După Crist! Iar noi suntem

                        Morţi de tot, când ni-e ulciorul

                        Gol o zi, ca la golani,

                        Cum deci îi vom duce dorul

                        Treisprezece sute de-ani!

                        Pân-atunci ne ia tătarul,

                        Tot cu gând că-i gol paharul.

 

                        Ascultând aceste spuse,

                        Regele-a zâmbit perfid.

 

                        Dete-un semn şi-un serv aduse

                        Zece cupe c-un lichid.

                        M-am gândit fără-ncetare;

                        Ceva trebuie să beţi

                        Iat-aici zece păhare.

                        Iar dincoace-aveţi pesmeţi

                        Spuneţi, principi, de vă place,

                        Şi cum vreţi, aşa voi face!

 

                        Sar fruntaşii daci cu ura!

                        Să ia toţi paharul plin,

                        Căci aveau ca focul gura

                        De când nu băură vin.

                        Însă care cum înghite

                        Dă să scuipe mai curând

                        Şi cu feţe-ngălbenite

                        Se privesc pe rând, pe rând.

                        Rege, asta-i vrăjmăşie!

                        Ce ne dai să bem leşie?

 

                        Auzim că mult li-e dragă

                        Celor scoborâţi din Crum

                        Un lichior ce-i zice bragă

                        Şi şi-o împart de cinci pe drum.

                        Da! Întâi când am văzut-o,

                        Am crezut că sunt lături,

                        Dar pe Zeus, mă jur, pe Pluto:

                        Taina ăstei băuturi

                        N-o înţeleg s-asculţi de mine

                        Decât cei cu gusturi fine!

 

                        O, fruntaşi cu mândre coame!

                        Asta-i bragă! Şi se bea

                        Şi de sete şi de foame.

                        Mama dracilor s-o ia!

                        Acest soi de băutură

                        Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.

                        Să le-o torni cu sila-n gură

                        N-au s-o înghită bieţii daci.

                        Parcă-i terciul cu lămâie

                        De-oblojeli pe la călcâie!

 

                        O veţi bea! răspunse tare

                        Şi-n mânie Deceneu,

                        Dacă nu-mi daţi ascultare

                        Şi-agitaţi poporul meu,

                        Am s-o impun, Sarailie,

                        Astăzi prin decret regal,

                        Toţi s-o bea! A, terci să fie,

                        Însă terci naţional!

                        Haide să bem, uitând trecutul

                        Beţi, să-i facem începutul.

 

                        Pe fereşti săriră prinţii

                        Care şi-ncotro văzu!

                        Unu-n goană-şi rupse dinţii,

                        Altul într-un puţ căzu.

                        Cel cu cizme, dând din coate,

                        Se izbea de boi şi vaci,

                        Tropăind cele ciubote,

                        Că-l băgase braga-n draci!

                        Şi-au rămas cei prinţi de-ocară

                        Apăsând popor şi ţară.

 

                        N-au fost însă lucruri bune

                        Ce-acest rege-a făptuit,

                        Căci istoria ne spune

                        Cum că dacii au pierit:

                        Ori de dor de băutură,

                        Ori de caznă-n ciuda lor,

                        Deci luaţi învăţătură,

                        Regilor, în viitor:

                        Dac-aveau ce soarbe dacii,

                        Poate şi-azi trăiau, săracii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *