Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

                        Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

                        Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc în veci,

                        În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,

                        De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,

                        Zâmbirea gurii crude să-mi fie al meu crez –

                        Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

 

                        Fii binecuvântată şi fericită tu,

                        Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.

                        Veninu-amărăciunii şi ani-mi pustiiţi

                        În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ;

                        Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic –

                        Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.

 

                        Da, da… numai natura dreptate are-n veci,

                        Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,

                        Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip

                        Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip.

                        Ironic pare-a zice: nemernici râmători,

                        Visat-aţi vreodată asemenea comori?

 

                        Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mândrie:

                        Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,

                        Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

                        Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui

                        Şi risipeşti privirea-ţi – când eu pentr-un cuvânt

                        Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt.

 

                        Atâta de frumoasă… şi tot numai femeie?

                        Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie,

                        Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,

                        Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i semeni,

                        Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –

                        O, dulce chip de înger şi totuşi muritor!

 

                        Da, muritor… blestemul al lumii acesteia:

                        Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia –

                        Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi

                        O singură femeie lipsită ce-i de patimi

                        Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:

                        – Numai a ei făptură de înger dac-o văd –

 

                        Că niciodată buza n-atinse o altă buză,

                        Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,

                        Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos

                        Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos

                        În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…

                        Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?

 

                        Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,

                        Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,

                        Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin

                        Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,

                        Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns –

                        Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

 

                        Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mpotrivă

                        – Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă –

                        Acelor vorbe calde, şoptite cu durere,

                        Ce aerul îl umplu şi inima de miere?

                        Putut-a împotriva atâtora să steie

                        Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?

 

                        Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?

                        Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;

                        Viaţa adoratei şi gingaşei copile

                        Să o pătez cu umbra plăcerii unei zile

                        Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună

                        Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?

 

                        O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,

                        Priveşte amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?

                        Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?

                        Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,

                        De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă –

                        Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

 

                        Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,

                        Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a acoperit-o,

                        Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

                        Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…

                        Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

                        Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă?

 

                        Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

                        Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;

                        Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân

                        În lume-atât de singur şi-atâta de străin,

                        Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât –

                        Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

 

                        O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei,

                        De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?

                        De ce mă-nşeală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i,

                        De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui?

                        Ajungă-ţi… mă omoară mai bine… şi destul.

                        De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul?

 

                        A mamei amintire eu unu-n stare-am fost

                        Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost

                        Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc,

                        În dar parcă mi-ai da-o… şi parcă o primesc

                        Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt

                        Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

 

                        Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,

                        Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti –

                        Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine

                        Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câine

                        Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?

                        O, râde-mă, o, cască în faţă-mi… tu mă pierzi!

 

                        Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –

                        Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;

                        Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,

                        Să vezi că cel mai tare se face om de rând,

                        Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,

                        – Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi –

 

                        Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme

                        Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sfarme.

                        O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut

                        Când a făcut zăpadă şi diamant din lut,

                        Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi –

                        Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi.

 

                        Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!

                        Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrund –

                        Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt

                        Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt,

                        Decât să fiu un preot la un astfel de cult,

                        Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult!

 

                        Şi totuşi, totuşi, scumpo… de nu te-aş fi văzut,

                        Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?

                        Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine

                        Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;

                        Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,

                        Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.

 

                        Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară

                        Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!

                        Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme,

                        Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!

                        Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:

                        Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *