Peste codri sta cetatea…

                        Peste codri sta cetatea

                        Stăpânind singurătatea…

                        Luna plină strălucea,

                        Din nălţimea cea albastră

                        Bătea tainic la fereastră.

                        Şi pe negrele zăbrele

                        Sta domniţa după ele,

                        Uitându-se norilor

                        Calea zburătorilor.

                        Părul galben, abia creţ,

                        Peste tâmple sta răzleţ

                        Şi trecând pe după tâmple

                        Ca un val de aur împle

                        Umerele şi spinarea

                        Şi întreagă arătarea.

                        Şi e una la părinţi,

                        Cum e luna printre sfinţi,

                        Şi-ntre fete tinerele

                        Ca şi luna printre stele,

                        Şi e una chiar sub soare,

                        Cine cată-n ochi-i moare,

                        Ochi izvoare de lumini,

                        Cu mâni albe, lungi şi fine

                        Şi cu degetele trase,

                        Subţirele, de crăiasă,

                        Şi buzele subţirele

                        De-mi zâmbea-ntristat cu ele.

                        Au mai ştiu povestitorii

                        Ce sunt, oare, zburătorii?

                        Vin din rumenirea serii

                        Şi din fundul sfânt al mării,

                        Vin din ploaia cea cu soare

                        Şi din dor de fată mare.

                        Iară umbra norilor,

                        Calea zburătorilor,

                        Căci îi vede

                        Cine-i crede,

                        Le năzare

                        La oricare

                        L-a chemat din noaptea mare.

                        De-ndrăgeşte vreo fată,

                        Ca luceafăr i s-arată,

                        Dar din nouri se repede

                        La pământ unde o vede

                        Şi-n cărare îi răsare

                        De la creştet la picioare;

                        Ochii negri-ntunecoşi

                        I se uită mângâioşi,

                        În păr negru stele poartă,

                        Dară alba faţă-i moartă,

                        Ori se face nor de ploaie

                        Care cade în şiroaie

                        Şi burează-aşa de lin

                        Prin perdelele de in;

                        Şi-n fereastră, ca-ntr-un prag.

                        Se arată nalt şi drag,

                        Cu păr lung de aur moale

                        Şi cu ochii plini de jale.

                        Trestia l-încununează,

                        Hainele îi scânteiază,

                        Haine lungi şi străvezii,

                        Pare-un mort cu ochii vii.

                        Astfel iese zburători

                        Şi din umbră, şi din nori,

                        Şi din lanuri, şi din luncă,

                        Şi din stea ce se aruncă,

                        Şi din tainicul izvor

                        Care sună-ncetişor,

                        Şi când luna cea bălaie

                        Varsă apelor văpaie.

                        Iese din senin cu ploaie,

                        Şi din ploaie cu senin,

                        Şi din lacul cristalin,

                        Şi din ceruri, şi din mare,

                        Şi din dor de fată mare.

                        A lui suflet e-o scânteie

                        Din luciri de curcubeie,

                        Din dragoste de femeie;

                        A lui glas la miez de noapte

                        E ca muzica de şoapte,

                        Când se clatin rămurele

                        Şi suspină păsărele.

                        Şi cum sta domniţa dusă

                        Şi pe gânduri multe pusă,

                        Teiul nalt crescut sub geamuri

                        I-au întins vro două ramuri

                        Încărcate, înfloritoare

                        Şi frumos mirositoare,

                        Şi aude şopotind

                        Şi prin frunze ropotind

                        Ca un glas de copilaş

                        Ce-o întreabă drăgălaş:

                        – De ce şezi închisă, fată,

                        După poarta ferecată,

                        După zidurile grele,

                        După negrele zăbrele?

                        Deschide zăbrelele

                        Şi priveşte stelele,

                        Luna plină o priveşte

                        Cum pe munţi călătoreşte

                        Şi deschide-mi un oblon

                        Ca să trec fără de zvon,

                        Că de noapte îmi e teamă;

                        Toate umbrele mă cheamă,

                        Tricolici mă prigonesc,

                        Iar babele mă vrăjesc

                        Cu flori roşie de mac,

                        Cu oscior de liliac,

                        Ca să nu mă dau de leac.

                        Nu auzi cum zbor prin ramuri,

                        Ţip în horn şi bat în geamuri?

                        Nu sunt tânăr fără minte,

                        Prins de dulcele-ţi cuvinte,

                        Nu curtean înfumurat,

                        Nici oştean împlătoşat,

 

                        Ci eu sunt

                        Zburător

                        Ca un vânt

                        De uşor,

                        Mă anin

                        De un ram

                        Şi suspin

                        Lângă geam,

                        Ca-n sălaş

                        Tremurând

                        Să mă laşi

                        Mai curând.

 

                        Căci sunt slab de-mi plângi de milă,

                        Orb ca visul de copilă;

                        Sunt ca vânt de primăvară,

                        Ca amurgul cel de vară;

                        Din picioare până la cap

                        Într-un cuib pot să încap,

                        Iar în cuib de turturele

                        Dorm alăturea de ele.

                        Iarna vin gonit de fulgi,

                        Ce m-acopăr ca un giulgi,

                        Şi când voi spuneţi poveşti,

                        Suflu codrul pe fereşti,

                        Iar la claca cea de furcă

                        Mâna-mi torturile-ncurcă.

                        O, deschide-mi un canat,

                        Ca print-însul să străbat,

                        Să mă iei la tine-n pat,

                        Ca să dorm lâng-al tău sin

                        Ca un biet copil străin;

                        Adormit la pieptul gol,

                        Nu mă-ndur să te mai scol;

                        Sânii albi, două comori,

                        Tare sunt dezmierdători,

                        Fiind albe şi rătunde,

                        Inima mi se pătrunde,

                        Cu guriţa mă adapă

                        Şi de focul meu mă scapă;

                        Adormit pe braţul stâng,

                        Nu te teme c-am să plâng,

                        Teamă n-ai că te-oi trezi,

                        Că eu pier în zori de zi;

                        Ci-am să suflu-aşa de cald,

                        În miroase să te scald,

                        Să-mi vezi faţa de ninsoare

                        Şi aripile uşoare,

                        Căci viaţa mea o ţin

                        Cu miros de flori de crin;

                        Nu beau apă, ci scântei

                        Şi miros de flori de tei,

                        O, primeşte-mă în braţe!

                        Umbra nopţii mă îngheaţă,

                        Un strigoi poate în pripă

                        Să mă prindă de aripă,

                        Să m-ascundă în mormânt,

                        Ca să nu ştiu unde sunt,

                        Ori de aripi să mă lege

                        De un clopot fără lege

                        Şi trăgându-l, sunător,

                        De izbirea lui să mor,

                        Căci eu nu sunt vrun fecior

                        Ca să viu amăgitor,

 

                        Ci eu sunt

                        Zburător

                        Ca un vânt

                        De uşor,

                        Mă anin

                        De un ram

                        Şi suspin

                        Lângă geam,

                        Ca-n sălaş

                        Tremurând

                        Să mă laşi

                        Mai curând.

 

                        Ea-şi netezeşte ale ei tâmple

                        Şi de lacrimi i se umple

                        Ochii dulci de mângâiere.

                        Ea suspină fără vrere,

                        Neştiind încă ce-i cere

                        Inima cu-a ei durere,

                        Iar gândirea ei cea dulce

                        N-o mai lasă să se culce.

                        Peste vârfuri trece lună,

                        Tânguios un corn răsună,

                        Petrecând cu-atâta drag

                        Toată rariştea de fag.

                        Mai începe, mai se pierde,

                        De-i răspunde codrul verde

                        Fermecat şi îndrăgit

                        De-acel sunet rătăcit.

                        Iară inima îi zice:

                        „Ce stai, draga mea, aice,

                        Scoală-te, supune-te

                        Valului de sunete,

                        Ce te trage, plin de jale,

 

                        Colo, în rariştea din vale.”

                        Şi un glas aude, pare,

                        Ce-o chema în depărtare:

                        „Mărgărită, Mărgărită,

                        Cu coroană aurită,

                        Ah, din valea cea adâncă,

                        Ca pe-o stea te zăresc încă,

                        Ca pe-o stea luminătoare

                        Şi deasupra-mi plutitoare;

                        Glasul cornului străbate

                        Dulcea ta singurătate;

                        O, te pleacă plângerilor,

                        Tu, crăiasa îngerilor,

                        Lasă zidurile tale,

                        Vino-n vale, vino-n vale!

 

                        O, auzi sunând

                        Pe cărare corn,

                        Căci spre tine blând

                        Îl întorn.

 

                        Mărgărită, Mărgărită,

                        Cu coroana aurită,

                        Glasul cornului străbate

                        Neagra ta singurătate,

                        Valului de sunete,

                        Draga mea, supune-te,

                        Lasă zidurile tale,

                        Vino-n vale, vino-n vale!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *