Pentru păzirea auzului

                        Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,

                        O taie chiar cu sila de la a ta ureche –

                        Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării

                        Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;

                        Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere

                        Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere

                        Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată

                        A sufletului mândru o întunecă îndată.

                        Prea dulce adormire în aer curge miere

                        Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,

                        Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare

                        Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,

                        Acele chipuri mândre în cântec înţelese:

                        Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.

                        Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,

                        Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă

                        Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă

                        Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.

                        Nu fluieraţi de-aceea urechea-n versul iambic:

                        Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,

                        Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,

                        Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.

                        De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,

                        Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.

                        Nu spune-un basm numai poetul cel vorbareţ

                        De eroul Odiseu cel mult meşteşugareţ:

                        Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,

                        La glasul de sirenă adormitor de dulce,

                        Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte

                        Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,

                        Dori pază şi şie, urechii, înţeleptul,

                        Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.

                        Căci fără de rânduială e al femeii vers,

                        Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:

                        Te farmecă, urechii neavând învelitoare,

                        Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

 

                        Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte

                        Asirienii antici din Asia departe,

                        Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin

                        Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.

                        Ei schilodesc băieţii ca glasul să-l subţie,

                        Ca gura lor ca gura muierilor să fie.

                        Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,

                        Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.

                        La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,

                        Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz

                        Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,

                        Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind

                        În dulce lenevire şi nu erau destoinici

                        S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:

                        Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,

                        Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

 

                        Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,

                        Cu zicături se asemăn şi glasul cel de pasări.

 

                        Ba-mpătimit se poate să fie omul oare

                        Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.

                        Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa

                        Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.

                        Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite

                        Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.

                        Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.

                        Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:

                        Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă

                        Şi spânzură în crengi gherdamuri mult frumoasă;

                        De ramuri el atârnă cercei şi cu inele

                        Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând brăţele.

                        Şi vârful încununează surguci împărăteşti

                        Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti;

                        Ş-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă

                        Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.

                        Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,

                        Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.

                        Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit

                        P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:

                        Sărută, îmbrăţişază el propria făptură

                        Şi l-ale ei genunche-şi dă sufletul pe gură.

                        El singur se jertfeşte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *