Pământul uitării

                        Acesta-i un cântec de bard ostenit,

                        De bard din pământul uitării.

                        Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit

                        Cu albe portaluri un templu-au clădit

                        De marmură-n marginea mării.

 

                        Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum

                        Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

                        Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,

                        Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum

                        Atotucigaşa hulire.

 

                        Azi templu-i ruină; prin curţile lui

                        Culcuşuri îşi caută cerbii,

                        Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,

                        Se joacă pe lespezi de altare ale lui

                        Şopârle tăcute-ale ierbii.

 

                        Cu galbene oase-ale moşilor mei

                        S-amestecă în praful cărării

                        Strivite statui ale marilor zei.

                        Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,

                        Cu hohot la ziua-nfruntării!

 

                        Dar noaptea din frântele marmure răsar

                        Luciri ca de fulger, şi şoapte:

                        Stau jalnicii zei la ruine, şi par

                        Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar

                        Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

 

                        Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând

                        Pe-o piatră sub zidul de-afară,

                        Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,

                        Iar alba lui barbă ca râul curgând

                        Se-mprăştie peste ghitară.

 

                        Prin lanuri obsiga şi sterpul odos

                        Şi-n pieptul lor inimi nebune!

                        Batjocura-i astăzi al nostru prinos.

                        Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos

                        Din jalnica morţii genune!

 

                        Ascultă proroci ai minciunii, şi plini

                        De-al lor o nebună-nvrăjbire,

                        Le-alunecă gândul spre zeii străini,

                        Fac neamului nostru cunună de spini:

                        Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

 

                        Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,

                        Pământule sfinte-al uitării!

                        Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,

                        Căci iată-i pe toate gătitele căi

                        Răsar conjuraţii pierzării!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *