Ondina

                        L-al orelor zilei şirag râzător

                        Se-nşir cele negre şi mute

                        Ce poartă în suflet mistere de-amor

                        Pălite, sublime, tăcute

                        Şi noaptea din nori

                        Pe-aripi de fiori

                        Atinge uşoară, cu gândul,

                        Pământul.

 

                        Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

                        Din ceaţă pustie şi rece,

                        Un june pe vânturi, cu capul în joc,

                        Cu clipa gândirii se-ntrece

                        Şi calu-i turbat

                        Zbura necurmat

                        Mânat ca de-a spaimelor zână

                        Bătrână.

 

                        Pe aripi de munte şi stânci de asfalt

                        Castelul se nalţă, se-ncruntă

                        Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt

                        De nouri şi ani se-ncăruntă,

                        Dar astăzi e viu

                        Şi-n ton auriu

                        Răsună din umbra cea mare

                        Cântare.

 

                        În mii de lumini ferestrele ard,

                        Prin care se văd trecătoare,

                        Prin tactul cântării sublime de bard,

                        Cum danţă la umbre uşoare,

                        Cum danţă uşor

                        Dulci vise de-amor,

                        Palatul părea în magie

                        Aurie.

 

                        Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,

                        Urmat de săgeat-arzătoare,

                        E calul ce sare prăpastii adânci

                        În zboru-i puternic şi mare,

                        Cu nara arzând,

                        Cu coama pe vânt,

                        O dată-ncă pinten l-împunge

                        Şi-ajunge.

 

                        Iar junele sare uşor de pe el

                        Sub mantă-i purtând mandolină,

                        Cu inima plină de-amoru-i fidel,

                        Cu mintea de visuri plină,

                        De grile de fier

                        Al meu cavaler

                        S-avântă cătând pe fereastă

                        Şi-adastă:

 

                        Ca gânduri palide din ore dalbe

                        Zboară danţândele fiinţe albe,

                        Par aromatele suflete line

                        Duse de zefirii de prin grădine,

                        În coruri nimfele cântă la hore

                        Şi gem în lirele blânde, sonore,

                        Ascunse gânduri de dor de ducă

                        Triste şi palide ca o nălucă,

                        Apoi în cetere ele-ncordară

                        Şi plin şi limpede încet cântară

                        Glas a trecutului ce însenină

                        Mintea cea turbure de gânduri plină.

 

                        Pe râul dorului, mânat de vânture,

                        Veni odat’

                        Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,

                        Lin-împărat.

 

                        Venit-a regele să calce văile

                        Cătând o sor’,

                        Eroi se-ninimă şi plâng femeile

                        De-a lui amor.

 

                        El fură munţilor ecouri tinere,

                        Cântul la dor,

                        Răpeşte buzelor naivei Vinere

                        Vorba d-amor.

 

                        Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,

                        El a cătat

                        O albă vergină, să-i fie gemene

                        Şi te-a aflat.

 

                        Tu eşti cântărilor sororă gemene,

                        Sufletul lor,

                        Regele inimii trebui să-ţi semene

                        Ca vis cu dor.

 

                        În tine vede-se că e în ceriure

                        Un dumnezeu,

                        Purtând simetria şi-a ei misterure

                        în gândul său.

 

                        Mână dar coardele unele-ntr-altele,

                        Mână-le lin.

                        Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele

                        Regele Lin.

 

                        Cântă cu doliul, ce-l varsă belele

                        Când plâng de-amor,

                        Să creadă lumile, să creadă stelele

                        Că-i tactul lor.

 

                        Cum zboară îngerii din stele-n stele,

                        Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

 

                        Din lungul horelor amestecate

                        Barzii ridic a lor glasuri bărbate.

                        Arpele-n cântece par că se sfarmă

                        Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.

                        Muzica sferelor: Serafi adoară

                        Inima lumilor ce-o înconjoară,

                        Dictând în cântece de fericire

                        Stelelor tactul lor să le inspire.

                        Şi cum colorile ce se îmbină

                        Naşte a soarelui albă lumină,

                        Astfel prin vocile răsunătoare

                        Curge-astă mistică, dulce cântare:

 

                        Ondină,

                        Cu ochi de dulce lumină,

                        Cu bucle ce-nvăluie-n aur

                        Tezaur!

 

                        Idee,

                        Pierdută-ntr-o palidă fee

                        Din planul Genezei, ce-aleargă

                        Ne-ntreagă!

 

                        Să-nvii vii

                        Şi stânca de care râd timpii

                        Şi tot ce mai e-n nesimţire

                        în fire?

 

                        Vin’ dară,

                        Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,

                        Şi sufletu-ţi, blândă magie

                        Ce-nvie.

 

                        Să cânte

                        Ce secole tăcu înainte,

                        Şi-a munţilor creştete-nalte

                        Să salte.

 

                        Şi din amestecul de vise dalbe,

                        Dintre danţândele fiinţe albe,

                        Iese cum cântecul dintre suspine

                        Regina albelor nopţii regine.

                        Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

                        Cunună-n undele-i se furişează.

                        Pe-o liră gingaşă şi argintie

                        Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie

                        Şi cum din zilele poetici, june,

                        A idealului iese minune,

                        Astfel prin notele lirei de-amor

                        Glasul ei tremură, dulce uşor:

 

                        Liră spartă-n stânca lume,

                        Suflet stins, muiat în nor,

                        Plâns amar luat de glume,

                        Adevărul vrăjitor,

 

                        E fiinţa-mi tremurândă

                        Care trece-n infinit,

                        Ca un fulger fără ţintă,

                        Ca un cap fără zenit.

 

                        Şi din chinuri ce mă-neacă,

                        Eu sorb mirul cel curat,

                        Cum o lebădă se pleacă

                        Bând din lacul îngheţat.

 

                        Şi cu moartea cea adâncă

                        Am schimbat al vieţii gând,

                        Am fost vultur pe o stâncă,

                        Sunt o cruce pe-un mormânt.

 

                        Care-i scopul vieţii mele,

                        Întreb sufletu-mpietrit?

                        Ochiu-i stins, buzele mele

                        De dureri a-nvineţit.

 

                        Crucea-mi pare gânditoare,

                        Parcă arde-a vieţii-mi tort

                        Şi prin neguri mormântare

                        Privesc faţa mea de mort.

 

                        Dar atunci când albe zâne

                        S-or privi-n sufletul meu,

                        A! Gândiţi, gândiţi la mine

                        Că am fost în lume eu.

 

                        Un murmur feeric dezmiardă duios

                        A salii tăcere senină,

                        Prin bolta ferestrei, arcată pompos,

                        S-aude vibrând mandolină,

                        Ş-un eco uşor,

                        Setos de amor,

                        Se-neacă-ntr-a mandolei strune

                        Nebune.

 

                        Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

                        Din unde, din munte, din vale,

                        Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

                        Îl pierde în coardele sale.

                        Vărsându-l cu dor,

                        Plângând râzător,

                        El cântă cu buze de miere

                        Durere:

 

                        „De ce nu-s o floare uscată de vânt

                        Şi pală ca fruntea pe moarte,

                        Ce mila o pierde prin cruci de mormânt

                        Cu miros strivit, fără soarte,

                        C-atunci m-ai lua,

                        La mine-ai căta

                        Gândindă, cum e trecătoare

                        O floare.

 

                        Dar eu nu-s, copilă, decât un amor

                        Ce arde-n o inimă jună,

                        Un glas de pe buze aprinse de dor,

                        O minte pustie, nebună

                        Şi dulce descânt

                        Pe coarde de-argint,

                        Când palida mea nebunie

                        învie.

 

                        Dar am o câmpie ce undoie-n flori,

                        Câmpia speranţelor mele.

                        Acolo te-aşteaptă râzândele zori,

                        Pletindu-ţi coroană de stele.

                        S-aduci prin amor

                        De viaţă fior,

                        În câmpul speranţelor vină,

                        Ondină!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *