Oda ostaşilor români

                        Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!

                        Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!

                        Am cântat în tinereţe strămoşeasca vitejie,

                        Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie

                        Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume

                        Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!

 

                        Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,

                        Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,

                        Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,

                        Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,

                        Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumii pusă în mirare,

                        Că din vultur – vultur naşte, din stejar – stejar răsare!

 

                        De la domn până la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,

                        V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă

                        Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,

                        Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,

                        Ş-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,

                        Cine am fost odinioară, cine iar vom fi odată!

 

                        Să trăiţi, feciori de oaste. Domnul sfânt să vă ajute

                        A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,

                        Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,

                        Ca la Plevna, unde astăzi cel dintâi aţi pus piciorul,

                        Înfruntând pe Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie

                        Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!

 

                        O, viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare

                        Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?

                        Sunt bătăile de inimi al întregului neam al nostru

                        Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,

                        Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,

                        Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!

 

                        O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,

                        Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,

                        Străbătând prin umbra deasă de lungi secule adunată?

                        E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,

                        E lumina reînvierii, e luceafărul sperării,

                        E triumful luptei voastre, soarele neatârnării!

 

                        Dragii mei! din focul luptei oţeliţi când vă-ţi întoarce

                        La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,

                        Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,

                        Ca la domni, cu pâini şi sare, vor ieşi vouă-nainte.

                        Căci din voi fiecare poartă-n frunte o cunună

                        Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!

 

                        Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte!

                        Viitorul României dat-au mugur ce-ncolţeşte!

                        O, copii! de voi sunt mândru! simt acea mândrie mare

                        Care creşte cu mărimea unui neam în deşteptare.

                        Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!

                        Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *