O, mamă…

                        O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

                        Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

                        Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

                        Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

                        Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…

                        Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

 

                        Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

                        Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,

                        La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

                        Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

                        Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…

                        Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

 

                        Iar dacă împreună va fi ca să murim,

                        Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,

                        Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

                        Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

                        De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…

                        Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *