O, înţelepciune ai aripi de ceară!

                        Ce mâni subţiri s-apucă de perdele

                        Şi într-o parte timide le trag!

                        În umbra dulce, după vechi zăbrele

                        Suspină gură-n gură, drag cu drag.

                        Luceşte luna printre mii de stele,

                        Suspină vântu-n frunzele de fag,

                        Se clatin codri mângâiaţi de vânt –

                        Lumini pe ape, neguri pe pământ.

 

                        *

 

                        O, înţelepciune, ai aripi de ceară!

                        Ne-ai luat tot fără să ne dai nimic,

                        Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,

                        Ce-au zis o vreme, altele deszic,

 

                        Ai desfrunzit a visurilor vară

                        Şi totuşi eu în ceruri te ridic:

                        M-ai învăţat să nu mă-nchin la soartă,

                        Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

 

                        Tu ai stins ochiul Greciei antice,

                        Secat-ai braţul sculptorului grec,

                        Oricât oceanu-ar vrea să se ridice

                        Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

                        Nimic el nouă nu ne poate zice.

                        Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,

                        Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:

                        Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

 

                        În viaţa mea – un rai în asfinţire –

                        Se scuturau flori albe de migdal;

                        Un vis purtam în fiece gândire,

                        Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

                        A zorilor suavă înflorire

                        Se prelungea până-n amurgul pal,

                        În văi de vis, în codri plini de cânturi,

                        Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

 

                        Şi tot ce codrul a gândit cu jale

                        În umbra sa pătată de lumini,

                        Ce spun: izvorul lunecând la vale,

                        Ce spune culmea, lunca de arini,

                        Ce spune noaptea cerurilor sale,

                        Ce lunii spun luceferii senini

                        Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,

                        De mă uitam răpit pe mine însumi.

 

                        În van cat întregimea vieţii mele

                        Şi armonia dulcii tinereţi;

                        Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.

                        O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;

                        Putere oarbă le-aruncă pe ele,

                        Lipseşte viaţa acestei vieţi;

 

                        Ce-a fost frumos e azi numai părere –

                        Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

 

                        Şi dacă nu-i nimic decât părere

                        Tot ce suspină inimii amor,

                        Istoria cu lungile ei ere

                        Un vis au fost amar – amăgitor;

                        Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere

                        Care-am robit-o falnicului dor

                        Am cheltuit-o ca nişte nebuni

                        Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

 

                        Sunt neînţelese literele vremii

                        Oricât ai adânci semnul lor şters?

                        Suntem plecaţi sub greul anatemei

                        De-a nu afla nimic în vecinic mers?

                        Suntem numai spre-a da viaţă problemei,

                        S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

                        Şi orice loc şi orice timp, oriunde,

                        Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *