Nuntă în codru

                        Ce mai chiu şi chef prin ramuri

                        Se-ncinsese atunci!

                        Numai fraţi, şi veri, şi neamuri

                        De-ar fi fost umpleau o ţară!

                        Dar aşa, că s-adunară

                        Şi străini din lunci!

 

                        De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine,

                        Alţii poate ştiu –

                        Ce să-ntrebi calici ca mine!

                        Ştiu că lumea dintr-o dată,

                        S-a trezit că-i adunată

                        Şi c-o duce-n chiu.

 

                        Că-ntr-o zi, purtând în mână

                        Un colac ş-un băţ,

                        Prepeliţa cea bătrână

                        S-a pornit şi-n deal şi-n vale,

                        Şi chema-ntâlnind pe cale

                        Lumea la ospăţ.

 

                        – „Ce-i tu, soro?” – „Ce să fie?

                        Nuntă mare-n crâng!

                        N-ai văzut tu veselie

                        De când eşti şi porţi un nume.

                        Şi-am plecat trimisă în lume,

                        Oaspeţii să-i strâng.”

 

                        – „Dar pe mire cum îl cheamă,

                        Cine-i el şi-al cui?”

                        – „N-auzişi de sturz, bag samă!

                        Până şi-mpăratul ştie.”

                        – „Şi-i bogat?” – „Ce-i pe câmpie,

                        Tot ce vezi, i-al lui!

 

                        Iar mireasa! Din cosiţă

                        Numai flori îi cad.

                        Mierla e. Şi e pestriţă,

                        Şi gătită ca o cruce:

                        Cizme galbene şi-aduce

                        Tot din Ţarigrad.”

 

                        – „Ei, atunci să ştii, vecino,

                        C-am să viu şi eu.”

                        – „Păi, de bună seamă, vino!”

                        Tot aşa, cu voie bună,

                        Prepeliţa-n sârg adună

                        Pe nuntaşi mereu.

 

                        Şi s-a strâns din zare naltă

                        Neamul înaripat,

                        Şi din crâng, şi de la baltă,

                        Şi din şesuri, de prin grâne;

                        Ba şi vrăbii mai bătrâne,

                        Musafiri din sat.

 

                        Până-n noapte tot veniră

                        Şi prin crengi au mas.

                        Iar în zori se răscoliră,

                        Şi-n gorun aveau altarul –

                        Ia închinaţi-mi cu paharul,

                        Să-mi mai vie glas.

 

                        Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul,

                        Soare-ntr-adevăr:

                        Dumnealui, mă rog, păunul!

                        Nună mare – a fost gaiţa,

                        Stete acasă păuniţa,

                        Că-i murise-un văr.

 

                        – „Pop-aveau?” Tu, maică sfântă!

                        Stai să mai vorbeşti?

                        Ştii pe ciocârlan cum cântă?

                        Dumnezeu să-i ţie firea!

                        A-nvăţat trei veri Psaltirea

                        La vlădici sârbeşti.

 

                        Druşte aveau o coţofană

                        Şi-un cârstei bălţat.

                        Pitpalacul, nene, n strană!

                        Iar cădelniţa de aur

                        O ţinea jupânul graur

                        Dascălu-nvăţat.

 

                        Dar să vezi! La socru mare

                        Zgomote din zori:

                        Piţigoiul într-una sare,

                        Steag pe casă şoimul suie.

                        Gheunoaia bate cuie

                        Ca s-anine flori.

 

                        Iar prin cuhnii sfat şi vorbă,

                        Asta s-o vedeţi!

                        Prepeliţa face ciorbă,

                        Presurile fac friptură,

                        Vin sticleţii şi le-o fură,

                        Dracii de sticleţi!

 

                        Şoimii repezi scot în gheare

                        Carnea din căldări,

                        Corbul cel cu ciocul tare

                        Dumicată-n blide-o lasă,

                        Cintiţoii duc la masă

                        Rândul de mâncări.

 

                        Şi, cu şorţ de jupâneasă,

                        Rândunele vin

                        Şi deretică prin casă,

                        Iar pe mese-aştern prosoape

                        Şi dau laviţele-aproape,

                        Cane-aduc cu vin.

 

                        Dar te miri tu, prin pahare

                        Cine le turna?

                        Cucul sur, că-i meşter mare

                        La urat şi-nchinăciune,

                        E proroc şi-ţi ştie spune

                        Tot ce-o fi şi-o da.

 

                        Cântă-n cobză-acum buhaiul

                        Cel cu gâtul strâmb,

                        Mierla şuieră cu naiul,

                        Cu cimpoiul cântă cioara,

                        Pitulicea cu vioara,

                        Bufniţa c-o drâmbă.

 

                        Codobaturi iuţi ca focul,

                        Tot bătând din cozi,

                        Măturară-n clipă locul

                        Şi făcur-o bătătură,

                        Şi ce horă mai făcură

                        Ca la voievozi!

 

                        Jucau sârba porumbeii,

                        Că e jocul lor,

                        Şi-au luat la joc cârsteii

                        Pe-o răţuşcă vai de mine! –

                        Graurul juca pe vine,

                        Barza-ntr-un picior.

 

                        Numai cioara cu cimpoiul,

                        Tot izbind cu el,

                        Se bătea cu piţigoiul,

                        Iar sitarul dup-o uşă

                        Se certa c-o găinuşă

                        Pentr-un gândăcel.

 

                        Vin de-ar fi, că cearta vine,

                        Astfel cum s-o zici?

                        Să te superi tu, creştine,

                        Pentru dinţii scoşi din gură?

                        Pentr-un ghiont şi-o îmbrâncitură

                        Cheful să ţi-l strici?

 

                        Şi ţipau de-a valma-n ramuri,

                        Miile de guri!

                        N-alegeai, străini şi neamuri,

                        Şi pe plac cânta tot insul –

                        Clocotea de chiu cuprinsul

                        Veselei păduri.

 

                        – „Tu erai?” Mă-ntrebi ca prostul!

                        Vorba din bătrâni:

                        Eu la chef ca-n marte postul.

                        Vinu-l beam din coji de-alună

                        Şi-azvârleam, de voie-bună,

                        Cu căciula-n câni.

 

                        Ba, şi-n ciur le-adusei apa,

                        Ca să fiu în rost,

                        Lemne le-am tăiat cu sapa –

                        Şi, sărind pe-o buturugă,

                        Am venit la voi în fugă,

                        Să vă spun ce-a fost!

Lasă un comentariu