Noaptea…

                        Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;

                        Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,

                        Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;

                        Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.

 

                        Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă,

                        Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară;

                        Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

                        Gâtul… iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

 

                        Cu-ale tale braţe albe, moi, rătunde, parfumate,

                        Tu grumazul îmi înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;

                        Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci,

                        De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

 

                        Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită

                        Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc

                        Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc

                        Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

 

                        O! dezmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină,

                        O! dezmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,

                        Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,

                        Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *