Muntele de foc

                        Pe cei munţi pustii, sălbatici,

                        Din Lombardo-Veneţie,

                        Unde noaptea în orgie

                        S-adun demonii lunatici,

 

                        Hoţi de moarte doisprezece

                        Stau în rond sub vântul rece

                        Care şuieră şi trece!

 

                        Focul cerului s-aprinde,

                        Urmărit de groaznic tunet,

                        Şi al munţilor răsunet

                        Printre văi adânci se-ntinde.

 

                        Hoţii râd cu voie bună.

                        Şeful lor, purtând cunună,

                        Cântă astfel în furtună:

 

                        Varsă-n cupa mea de aur

                        Acest vin ce desfătează

                        Şi mă-mbată, mă turbează,

                        Ca sângele roş pe taur.

 

                        Toarnă, drege tot aice,

                        Şi când eu destul voi zice,

                        Pe-al meu cap trăsnetul pice!

 

                        Beţi, voinici, până la moarte!

                        În ceas vesel de plăcere

                        Să uităm orice durere,

                        Orice chin a relei soarte.

 

                        Beţi, copii, toţi după mine

                        Şi-nchinaţi cupele pline

                        L-a fulgerelor lumini!

 

                        Vântul bate, cerul tună,

                        Munţii urlă, Satan râde,

                        Iadul vesel se deschide

                        Şi cu noi cântă-mpreună.

 

                        Pe când lumea se-ngrozeşte,

                        Omul brav benchetuieşte

                        Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

 

                        Tremure-se tot în lume

                        Cât va fierbe sânge-n mine!

                        Facă-şi cruce şi se-nchine

                        Cel ce-aude de-al meu nume.

 

                        Eu sunt braţul care frânge!

                        Eu sunt ochiul ce nu plânge!

                        Eu sunt gura ce bea sânge!

 

                        Abia zice, şi deodată

                        Cade hoţul de pe munte,

                        Fulgerat, lovit în frunte

                        De a cerului săgeată!

 

                        De-atunci mii de focurele,

                        Limbi de pară albăstrele,

                        Ard pe locurile-acele!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *