Mortua est!

                        Făclie de veghe pe umezi morminte,

                        Un sunet de clopot în orele sfinte,

                        Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

                        Astfel ai trecut de al lumii hotar.

 

                        Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

                        Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

                        Când norii cei negri par sumbre palate,

                        De luna regină pe rând vizitate.

 

                        Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

                        Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

                        Suind, palid suflet, a norilor schele,

                        Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

 

                        O rază te-nalţă, un cântec te duce,

                        Cu braţele albe pe piept puse cruce,

                        Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

                        Argint e pe ape şi aur în aer.

 

                        Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

                        Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,

                        Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

                        Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

 

                        Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

                        De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,

                        Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

                        Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

 

                        Dar poate acolo să fie castele

                        Cu arcuri de aur zidite din stele,

                        Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

                        Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

 

                        Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

                        Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

                        În haină albastră stropită cu aur,

                        Pe fruntea ta pală cunună de laur.

 

                        O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

                        Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

                        O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

                        Când viaţa-i un basm pustiu şi urât. –

 

                        Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,

                        Gândirile-mi rele sugrum cele bune…

                        Când sorii se sting şi când stelele pică,

                        Îmi vine a crede că toate-s nimică.

 

                        Se poate ca bolta de sus să se spargă,

                        Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

                        Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

                        Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

 

                        Ş-atunci de-ai fi astfel… atunci în vecie

                        Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

                        Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…

                        Atunci acest înger n-a fost decât lut.

 

                        Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,

                        De racla ta razim eu harfa mea spartă

                        Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

                        O rază fugită din chaos lumesc.

 

                        Ş-apoi… cine ştie de este mai bine

                        A fi sau a nu fi… dar ştie oricine

                        Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

                        Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

 

                        A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

                        Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;

                        Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.

                        Decât un vis searbăd, mai bine nimic.

 

                        Văd vise-ntrupate gonind după vise,

                        Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

                        Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng

                        Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

 

                        La ce?… Oare totul nu e nebunie?

                        Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

                        Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

                        Trăit-ai anume ca astfel să mori?

                        De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

                        Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *