Moartea lui Gelu

                        Răzleţ din oştirea bătută,

                        Fugind pe câmpia tăcută,

                        Căzu de pe cal, de durere,

                        Pe marginea apei. Şi piere.

                        Din rană şi-ar smulge săgeata

                        Şi n-are putere.

 

                        Pierdut-a şi oaste şi ţară.

                        E noapte-n văzduhuri; şi rară

                        E zbaterea apei, când valul

                        Atinge cu aripa-i malul

                        Iar Gelu, prin noapte stând singur,

                        Vorbeşte cu calul:

 

                        Vai, murgule, jalea mă curmă!

                        Mă lupt cu durerea din urmă,

                        Căci rănile-mi sapă mormântul,

                        Degeaba împrăştii tu vântul

                        Din coamă, piciorul tău scurmă

                        Degeaba pământul.

 

                        Mă chemi prin nechezuri păgâne

                        Şi parcă zici: Vino, stăpâne!

                        Vezi, picură rănile tale

                        Şi neguri se nalţă din vale,

                        E noapte, şi ziua de mâine

                        Ne-ajunge pe cale!

 

                        Trei suliţe făcutu-şi-au strungă

                        Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă

                        Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;

                        Tu-ţi rupi cu picioarele frâul

                        Las, murgule, las să ne-ajungă

                        Pe-aicea pustiul.

 

                        De-acum tu… cât va cuprinde

                        Mantaua, deasupra-mi o întinde

                        Şi-apoi cu picioarele-mi sapă

                        Mormântul pe margini de apă.

                        Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

                        Şi aruncă-mă în groapă.

 

                        Jelească-mă apele Cernii!

                        Să-mi bubuie crivăţul iernii.

                        Ca-n taberi al căilor tropot;

                        Iar veşnicul apelor şopot

                        Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.

                        O rugă de clopot.

 

                        Şi, poate, sosi-va o vreme

                        Când munţii vor fierbe, vor geme

                        Cu hohote mamele-n praguri,

                        Vor trece bărbaţii-n şiraguri

                        Când bucium suna-va să cheme

                        Pe tineri sub steaguri.

 

                        Iar tu, de-i trăi, frăţioare,

                        Să-mi vezi luptătorii-n picioare,

                        Atunci când sosit va fi ceasul,

                        Abate-ţi pe-aice tu pasul:

                        Nechează-mi, şi atunci eu din groapă

                        Cunoaşte îţi-voi glasul!

 

                        Şi-armat voi ieşi eu afară,

                        Şi veseli vom trece noi iară

                        Prin suliţe şi foc înainte,

                        Să ţie protivnicii minte

                        Că-s vii, când e vorba de ţară,

                        Şi morţii-n morminte!

 

                        El zice, şi mâna şi-o strânge

                        Pe pieptul cel umed de sânge

                        Iar calul stă singur de pază

                        Lui Gelu, şi trist el aşează

                        La pieptul stăpânului capul

                        Şi astfel veghează.

 

                        Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte

                        Pădurea, când ploaia soseşte,

                        Aşa din adâncuri de zare

                        Un vuiet prin noapte răsare.

                        Iar vuietul vine, şi creşte,

                        Mai iute, mai tare.

 

                        Şi iată-i, din umbrele văii

                        Cu scuturi ies repezi flăcăii,

                        Ca morţii ce-şi lasă mormântul;

                        Ies roibii cu umblet ca vântul,

                        Răsar de pretutindeni, de pare

                        Că-i varsă pământul.

 

                        Arcaşii lui Arpad! În goană

                        Ei fug dup-oştirea duşmană.

                        Şi, uzi de-alergare, se-ncură

                        Fugarii prin negura sură,

                        Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii

                        Cu spăzile-n gură.

 

                        Năvalnic s-apropie paşii,

                        Şi-n goana lor cântă arcaşii,

                        Şi-aşa de sălbatic li-e cântul

                        Din piele de urs au vestmântul,

                        Şi-n bărbile lor încâlcite

                        Se-mpiedică vântul.

 

                        Iar Gelu, auzindu-i prin zare,

                        De spaimă şi groază tresare

                        El moare! Şi cântă păgânii!

                        N-au Domn şi n-au ţară românii,

                        Şi-aduşii de vânturi în ţară

                        Sunt astăzi stăpânii!

 

                        Şi-n mâinile cui e scăparea?

                        Nu-i piept să le-nchidă cărarea?

                        Nu-i braţ de voinic, să-i abată?

                        Şi nu e pe lume-o săgeată

                        Ca-n inima gloatei lui Arpad

                        Adânc să străbată?

 

                        Şi Gelu le judecă toate:

                        Se nalţă proptindu-se în coate

                        Şi-a calului glezn-o cuprinde,

                        Cu grabă el arcul şi-l prinde,

                        Şi-nvârte săgeata şi-o scoate

                        Din rană, şi-o întinde:

 

                        Şi vâjâie slaba săgeată

                        Cu gemetul morţii deodată

                        Arcaşii trec repezi în cale,

                        Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:

                        Ce cânt de-ngropare lui Gelu

                        Şi-oştirilor sale!

 

                        Iar vuietu-n neguri pătrunde

                        Şi-n inima nopţii s-ascunde

                        Departe, şi-n valuri de valuri

                        Ecoul izbindu-se în dealuri

                        De zece ori jalnic răspunde

                        Pustiilor maluri.

 

                        De zece ori, iarăşi de zece,

                        Şi scade, şi piere, şi trece,

                        De data din urmă răsună

                        Tăcerea-mprăştiată s-adună

                        Şi-n neguri alunecă rece

                        O bolnavă lună.

 

                        Iar calul, vedenie mută,

                        Cu coama de vânturi bătută,

                        Stă-n noaptea cu neguri de pază

                        Lui Gelu; şi trist el aşează

                        Pe pieptul stăpânului capul

                        Şi astfel veghează.

 

                        Iar apa la maluri se frânge

                        Şi cade pe spate şi plânge:

                        Cu fierul potcoavei tu-mi sapă

                        Mormântul pe margini de apă,

                        Şi-n urmă cu dinţii mă prinde

                        Şi aruncă-mă în groapă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *