Mărioara, Florioara

                        I

 

                        La Moldova cea frumoasă

                        Viaţa-i dulce şi voioasă!

                        L-a Moldovei dulce soare

                        Creşte floare lângă floare!

                        Multe păsărele-n zbor

                        Fură minţi cu glasul lor!

                        Multe fete şi neveste

                        Fură inimi făr’ de veste!

                        Dar umblare-ai, frăţioare,

                        Nouă ani întregi cu soare

                        Sus în munte, la munteni,

                        Jos în vale, la văleni,

                        Şi de-ai călca nouă ţări

                        Şi de-ai trece nouă mări,

                        Floricică n-ai găsi,

                        Păsărică n-ai zări.

                        Nici nevastă mândruliţă,

                        Nici copilă drăguliţă

                        Ca Mărioara

                        Florioara,

                        Zânişoara munţilor,

                        Surioara florilor!

 

                        Albă ca o lăcrimioară,

                        Dulce ca o primăvară,

                        Era sprintenă, uşoară

                        Ca un pui de căprioară.

                        Trupuşoru-i gingăşel

                        Părea tras printr-un inel!

                        Nici micuţă, nici năltuţă,

                        Numai bună de drăguţă,

                        S-o tot strângi la piept cu foc.

                        Şi să-ţi fie de noroc!

                        Ochişorii săi căprii

                        Trezea lumea-n veselii.

                        Perişoru-i aurel,

                        Ca mătasea subţirel,

                        Trăgea ochii tot la el

                        Şi pe frunte-i strălucea,

                        Şi-n mici valuri se-ncreţea

                        Ca valuri de-a grâului

                        La suflarea vântului!

                        Ş-apoi, frate, mai avea

                        Pe guriţă-o floricea,

                        Şi-n guriţă mărgărele,

                        Şi pe faţă-i drăgănele,

                        Şi la sân doi crinişori,

                        Şi pe crini doi frăguşori…

                        Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!

 

                        Ea pe câmp de se ivea,

                        Florile se-nveselea,

                        Inimile-şi deschidea,

                        Sufletele-şi răspândea

                        Şi voios i le-nchina,

                        Şi voios se legăna,

                        Şi din cale-o întorcea,

                        Şi cu toate aşa-i zicea:

                        „Buna ziua, surioară,

                        Mărioară, Florioară!

                        Spune nouă ce voieşti?

                        De la noi ce mai doreşti?

                        Vrei tu miros de sulcină

                        Care patimile alină?

                        Vrei miros de busuioc

                        Ce opreşte mândru-n loc?

                        Vrei miros de lăcrimioare

                        Ce dă visuri iubitoare?

                        Vină, dragă-n veselie

                        Să ne-aduni de pe câmpie

                        Şi ne-ascunde în sânul tău,

                        Să-l ferim de deochi rău.

                        Sânul tău să-l răcorim,

                        Şi de este să murim,

                        Lângă tine să pierim!”

                        Mărioara le-asculta,

                        Şi pe rând le săruta.

                        Şi cu ele se-ngâna,

                        Şi in plete le-anină,

                        Şi pe sân le legănă,

                        încât ori cine-o vedea

                        De dor mare s-aprindea

                        Şi din cale-i se-ntorcea

                        Şi cu glas uimit zicea:

                        „Iată zâna florilor,

                        Florilor, surorilor!”

                        Iar la munţi când răsărea,

                        Munţii vechi întinerea

                        Şi cu muşchi s-acoperea,

                        Şi copacii-şi înverzea,

                        Şi apele-şi limpezea,

                        Şi păsările-şi trezea,

                        Ş-apoi astfel îi grăia:

                        „Bună ziua, zânişoară,

                        Mărioară, Florioară!

                        Spune nouă ce voieşti

                        De la noi ce mai doreşti?

                        Vrei tu apă ne-ncepută

                        Pentru faţa ta plăcută?

                        Vrei tu pui de căprioare,

                        Păsărele cântătoare,

                        Fag de miere-ndulcitoare

                        Şi vr-o doină jelitoare?”

                        Mărioara-i asculta,

                        La izvoare se culca.

                        Faţa albă îşi spăla.

                        Fag de miere ea gusta.

                        Căprioare dezmierda

                        Şi cu drag ea asculta

                        Cânticul păsărilor

                        De pe vârful crengilor,

                        Şi sunetul doinelor

                        De prin fundul codrilor;

                        Încât ori cine-o vedea

                        De dor mare s-aprindea,

                        Şi din cale-i se-ntorcea

                        Şi cu glas uimit zicea:

                        „Iată zâna munţilor,

                        Munţilor, cărunţilor!”

 

                        II

 

                        Iată frate, frăţioare,

                        Că-ntr-o zi cu dulce soare,

                        Mărioara se-ntâlnea

                        C-un străin care venea

                        Pe-un fugar sirep de munte

                        Cu steluţă albă-n frunte,

                        Şi pe loc, cât îl zărea,

                        Fără de voie se oprea.

                        Ochii la pământ ţintea,

                        Inimioara-i se bătea.

                        Cel străin în cale-i sta

                        Şi din gură cuvânta:

 

                        III

 

                        A doua zi se scula,

                        Faţa palidă-şi spăla,

                        Păr de aur pieptăna.

                        Şi frumos se oglindea,

                        Şi la soare-apoi ieşea

                        Spre răsărit se-ntorcea,

                        Un semn tainic de făcea,

                        Şi de-ndată s-arăta

                        Şi spre ei înainta

                        O teleagă sprinteioară,

                        Aurită, dălbioară,

                        Ca un cuib de zânişoară.

                        Iar cât zâna o zărea

                        în cuib repede sărea

                        Cu străinu-alăturea,

                        Ş-apoi murgului zicea:

                        „Murguleţ cu părul creţ,

                        De-a Mărioarei drăguleţ!

                        Lasă-ţi coama vântului

                        Şi umbra pământului,

                        Şi pe faţa câmpului

                        Să zbori zborul gândului!”

 

                        Murguşorul necheza,

                        La fugă se repezea

                        Şi fugea, mări, fugea…

                        Nici umbra nu-1 ajungea!

                        Şi trecea, mări, trecea

                        De-a lungişul munţilor,

                        Curmezişul câmpilor,

                        Prin mijlocul florilor.

                        Iar cât munţii o zărea

                        Cu străinu-alăturea,

                        De verziş se despoiau,

                        Cu nori negii se-nveleau,

                        Frunzele-şi îngălbeneau,

                        Şi apele-şi tulburau

                        Şi de frunze se scuturau!

                        Florile înc-o vedea

                        Cu străinu-alăturea,

                        Şi capetele-şi plecau

                        Şi de jale se uscau!

 

                        Iar cea mândră zânişoară

                        Mărioară, Florioară,

                        Nici la munţi se mai uita,

                        Nici la flori nu mai căta!

                        Căci de-avea ochi de privit,

                        De-avea suflet de iubit,

                        Sufletu-i şi ochii săi

                        Erau pentru dragul ei!

                        Fugea murgul sprinteior,

                        Cu aripi de dulce dor,

                        Şi-i ducea numai într-un zbor

                        Pe malul unui izvor.

                        Mărioara mi-l oprea,

                        Şi pe mal uşor sărea,

                        Şi-n izvor se cufunda

                        Şi voios mi se scălda.

                        Apa lin o dezmierda,

                        Ca pe-o floare-o legăna,

                        Şi pe plete-i se juca,

                        Şi cu drag îi anina

                        De tot firul câte-o rouă,

                        Şi pe sânu-i câte două.

                        Iar din apă când sălta

                        Şi la soare s-arăta,

                        Soarele în cale-i sta,

                        Trupuşoru-i săruta,

                        Şi cea rouă de pe ea

                        Cu-a lui raze o sorbea,

                        Nouraş o prefăcea

                        Şi la ceruri o trăgea.

                        Apoi el o încununa,

                        Ş-astfel dulce-i cuvânta:

                        „Alei! dragă zânişoară,

                        Mărioară, Florioară!

                        Mult eşti mândră, iubitoare,

                        Şi de lume uitătoare!

                        Dar gândit-ai, n-ai gândit

                        Că norocu-i mărginit,

                        Şi că visul fericit

                        Are-ades amar sfârşit?

                        Şi ştii, dragă, ori nu ştii

                        Că la munţi şi la câmpii

                        Florile s-au veştezit,

                        De când tu le-ai părăsit?

                        Ştii că toate, într-un gând,

                        S-au întors în cer pe rând,

                        Şi la Domn s-au jeluit

                        Că tu viaţa le-ai răpit?

                        Mărioară, draga mea,

                        Facă Domnul ori ce-a vrea!

                        Deie-ţi bine, deie-ţi rău…

                        Tu ascultă dorul teu,

                        Căci în viaţa trecătoare

                        Şi în lumea pieritoare

                        O zi dulce de iubire

                        E un veac de fericire!”

 

                        IV

 

                        Când norocu-şi schimbă pasul

                        N-aduc ani ce-aduce ceasul!

                        A treia zi Mărioara

                        Îşi tulbura inimioara

                        Şi pe gânduri se punea

                        Şi-n tăcere lin plângea.

                        Ce plângea şi ce jelea

                        Cu iubitu-alăturea?

                        Plângea cum plâng florile,

                        Plângea cum plâng zorile!

                        Era ziua mult senină,

                        Munţii, pluteau în lumină,

                        Văile-n tăcere lină.

                        Paserile-n umbră sta,

                        Nici zbura, nici nu cânta,

                        Numai umbra se mişca,

                        Cu lumina se lupta

                        Şi-n păduri se cufunda.

                        Iar Mărioara-ncet ofta,

                        Ş-astfel blând ea cuvânta:

                        „Cântă-ţi frate, cântecul,

                        Să-mi mai dreagă sufletul.”

                        El de sânu-i o lipea

                        Ş-apoi astfel începea:

                        „Frunză verde viorele!

                        Scumpe-mi sânt zilele mele

                        De când mândra ca o stea,

                        S-a ivit în calea mea!

                        Dalb luceafăr aurit,

                        Crin ceresc şi mult iubit!

                        Uită cerul pentru mine,

                        Să uit lumea pentru tine!”

 

                        Iată, mări, cum cânta,

                        Mândra cum îl asculta,

                        Că din sat se rădica

                        Glas de mumă plângător,

                        Bocet lung pătrunzător

                        Ce prin văi amar suna

                        Şi-n văzduh se-mpreuna

                        Cu alt glas răsunător

                        Glas de clopot jelitor…

 

                        Lumea se înfiora!

                        Mărioara tremura,

                        Împrejuru-i se uita

                        Şi spre munţi în vârf căta.

                        Când deodată, vai de ea!

                        Sus la munte ce vedea?

                        Un nor negru ca un zmeu

                        Ce venea, venea mereu,

                        Aripi negre întinzând

                        Şi tot cerul cuprinzând.

                        Mărioara-ngălbinea.

                        De ursitu-i se lipea,

                        Braţele-şi încolăcea

                        Şi cu groază-ncet zicea:

                        „Dragul meu, ursitul meu!

                        Iată vine, vine-un zmeu

                        De la sfântul Dumnezeu.

                        Frăţioare, iată-l vine

                        De la munte drept la mine

                        Să mă ia de lângă tine,

                        Căci de când noi ne-am iubit,

                        Florile s-au vestejit

                        Şi la Domn s-au jeluit

                        Că de tot le-am părăsit!”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *