Lumânărica

                        Râd cu toţii! Singur mortul

                        Tace-aşa pe loc.

                        Vine-o fată, pune ortul

                        Mortului pe piept, sub cruce,

                        O sărută şi se duce

                        Să se înşire-n joc.

 

                        Patruzeci de mâni aşteaptă

                        Focul călător:

                        Ce primeşte mâna dreaptă

                        Cealaltă mână-alungă –

                        Vezi abia o roşie dungă

                        Dintr-un punct în zbor.

 

                        Dar zburând, slăbeşte focul

                        Aripile-i scad,

                        Se înghionteşte întruna locul

                        Până n-o să mai rămână:

                        Cui i se va stinge-n mână

                        Ţandăra de bord?

 

                        Dar ea zboară, zboară-n pace.

                        Grabnic într-un glas

                        Colo-n colţ: – „Ei, na-ţi-o, drace!”

                        Şi-ntr-aceeaşi clipă unul

                        Mai din dos: – „Ei, vezi nebunul,

                        Mi-o azvârlit-o în nas.”

 

                        – „Petre, tu? Hai, scoate banul

                        Sună-l să-l vedem.

                        Ce-ai tu, Petre, cu tărâmul?”

                        – „O să-mi fie naş, cumetre.”

                        – „Las’ că ştim! Eşti vrednic, Petre,

                        Vrednic să te bem.”

 

                        Sună banul pe comoară –

                        Şi din nou la gard

                        Zboară, tot mai mică, zboară

                        Ca un fulg lumânărica,

                        Multe, multe mâni, de frica

                        Stingerii, se ard.

 

                        Sfârâie făclii aprinse

                        Lângă mort acum.

                        Numai gâturi vezi întinse,

                        Numai ochi pierduţi cu firea,

                        Stând ţinti în urmărirea

                        Flăcării de drum.

 

                        Iat-o, nu-i! aşa-i de slabă:

                        Dar deodată ce-i?

                        Nu ştiu care drac de babă,

                        Stând pe vatră sus, ca ţapul

                        Ca să vadă peste capul

                        Altora femei.

 

                        S-a plecat prea mult, să vadă

                        Şi, deodată, hu!

                        Şi nu singură să cadă,

                        A mai tras cu ea vreo două –

                        Ce să vă mai spun eu vouă

                        Hohotul ce fu!

 

                        Haide! S-a stins lumânărica.

                        Zarvă-ntre femei:

                        – „Aoleu, e la Florica!”

                        – „Nu-i la ea; e la Ileana.”

                        Iar flăcăii trag cu geana,

                        Râd apoi şi ei.

 

                        Râd cei moşi cu albe plete,

                        Iar Ileana-i foc.

                        Hohoteşte-un stol de fete,

                        Iar nevestele s-adună;

                        – „Vino, fă, nu fi nebună,

                        Vezi că-i numai joc.”

 

                        Şi cum stă proptit în coate,

                        Unul din bătrâni,

                        Cel mai mare domn pe toate,

                        Până şi pe-un fir de sare,

                        Dacă dă cel sfânt şi-l are,

                        Ia nuiaua-n mâni:

 

                        – „Haide, şi de ţi-or pune fato,

                        Braţul după gât,

                        O să-i răspopesc, că iat-o!

                        Am porunci de la vlădică:

                        Cine nu mi-o şti de frică

                        Nu mi-o şti, şi-atât!”

 

                        De-aş putea eu spune fostul

                        Cum a fost întreg,

                        Meşter, neică, mi-ar fi rostul!

                        Poate-aş isprăvi pe gheme

                        Până mâni cam pe-astă vreme,

                        Ei, dar nu mă leg!

 

                        Dintr-o vorbă hohot iese,

                        Hohot dintr-un semn,

                        Stau urcaţi acum pe mese,

                        Pe cuptor, pe unde-apucă

                        Şi nevrând găsesc s-aducă

                        Râsului îndemn.

 

                        Singur mortu-n sfânta-i pace

                        Doarme somnul lui –

                        Să te miri de el că tace!

                        Iar lumânărica zboară,

                        Râde-n drumul ei uşoară,

                        Iat-o iar că nu-i.

 

                        Las’ să doarmă-n pace mortul,

                        Om fără noroc!

                        Vine-o fată, pune ortul

                        Mortului pe piept, sub cruce:

                        O sărută şi se duce

                        Să se înşire-n joc.

Lasă un comentariu