Luceafărul

                        A fost odată ca-n poveşti,

                        A fost ca niciodată.

                        Din rude mari împărăteşti,

                        O prea frumoasă fată.

 

                        Şi era una la părinţi

                        Şi mândră-n toate cele,

                        Cum e Fecioara între sfinţi

                        Şi luna între stele.

 

                        Din umbra falnicelor bolţi

                        Ea pasul şi-l îndreaptă

                        Lângă fereastră, unde-n colţ

                        Luceafărul aşteaptă.

 

                        Privea în zare cum pe mări

                        Răsare şi străluce,

                        Pe mişcătoarele cărări

                        Corăbii negre duce.

 

                        Îl vede azi, îl vede mâini,

                        Astfel dorinţa-i gata;

                        El iar, privind de săptămâni,

                        Îi cade draga fată.

 

                        Cum ea pe coate-şi răzima

                        Visând ale ei tâmple,

                        De dorul lui şi inima

                        Şi sufletu-i se împle.

 

                        Şi cât de viu s-aprinde el

                        În orişicare sară,

                        Spre umbra negrului castel

                        Când ea o să-i apară.

 

                        Şi pas cu pas pe urma ei

                        Alunecă-n odaie,

                        Ţesând cu recile-i scântei

                        O mreajă de văpaie.

 

                        Şi când în pat se-ntinde drept

                        Copila să se culce,

                        I-atinge mâinile pe piept,

                        I-nchide geana dulce;

 

                        Şi din oglindă luminiş

                        Pe trupu-i se revarsă,

                        Pe ochii mari, bătând închişi

                        Pe faţa ei întoarsă.

 

                        Ea îl privea cu un surâs,

                        El tremura-n oglindă,

                        Căci o urma adânc în vis

                        De suflet să se prindă.

 

                        Iar ea vorbind cu el în somn,

                        Oftând din greu suspină:

                        – O, dulce-al nopţii mele domn,

                        De ce nu vii tu? Vină!

 

                        Cobori în jos, luceafăr blând,

                        Alunecând pe-o rază,

                        Pătrunde-n casă şi în gând

                        Şi viaţa-mi luminează!

 

                        El asculta tremurător,

                        Se aprindea mai tare

                        Şi s-arunca fulgerător,

                        Se cufunda în mare;

 

                        Şi apa unde-au fost căzut

                        În cercuri se roteşte,

                        Şi din adânc necunoscut

                        Un mândru tânăr creşte.

 

                        Uşor el trece ca pe prag

                        Pe marginea ferestei

                        Şi ţine-n mână un toiag

                        Încununat cu trestii.

 

                        Părea un tânăr voievod

                        Cu păr de aur moale,

                        Un vânăt giulgi se-ncheie nod

                        Pe umerele goale.

 

                        Iar umbra feţei străvezii

                        E albă ca de ceară –

                        Un mort frumos cu ochii vii

                        Ce scânteie-n afară.

 

                        – Din sfera mea venii cu greu

                        Ca să-ţi urmez chemarea,

                        Iar cerul este tatăl meu

                        Şi mumă-mea e marea.

 

                        Ca în cămara ta să vin,

                        Să te privesc de-aproape,

                        Am coborât cu-al meu senin

                        Şi m-am născut din ape.

 

                        O, vin’! odorul meu nespus,

                        Şi lumea ta o lasă;

                        Eu sunt luceafărul de sus,

                        Iar tu să-mi fii mireasă.

 

                        Colo-n palate de mărgean

                        Te-oi duce veacuri multe,

                        Şi toată lumea-n ocean

                        De tine o s-asculte.

 

                        – O, eşti frumos, cum numa-n vis

                        Un înger se arată,

                        Dară pe calea ce-ai deschis

                        N-oi merge niciodată;

 

                        Străin la vorbă şi la port,

                        Luceşti fără de viaţă,

                        Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

                        Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

 

                        Trecu o zi, trecură trei

                        Şi iarăşi, noaptea, vine

                        Luceafărul deasupra ei

                        Cu razele-i senine.

 

                        Ea trebui de el în somn

                        Aminte să-şi aducă

                        Şi dor de-al valurilor domn

                        De inim-o apucă:

 

                        – Cobori în jos, luceafăr blând,

                        Alunecând pe-o rază,

                        Pătrunde-n casă şi în gând

                        Şi viaţa-mi luminează!

 

                        Cum el din cer o auzi,

                        Se stinse cu durere,

                        Iar ceru-ncepe a roti

                        În locul unde piere;

 

                        În aer rumene văpăi

                        Se-ntind pe lumea-ntreagă,

                        Şi din a chaosului văi

                        Un mândru chip se-ncheagă;

 

                        Pe negre viţele-i de păr

                        Coroana-i arde pare,

                        Venea plutind în adevăr

                        Scăldat în foc de soare.

 

                        Din negru giulgi se desfăşor

                        Marmoreele braţe,

                        El vine trist şi gânditor

                        Şi palid e la faţă;

 

                        Dar ochii mari şi minunaţi

                        Lucesc adânc himeric,

                        Ca două patimi fără saţ

                        Şi pline de-ntuneric.

 

                        – Din sfera mea venii cu greu

                        Ca să te-ascult ş-acuma,

                        Şi soarele e tatăl meu,

                        Iar noaptea-mi este muma;

 

                        O, vin’, odorul meu nespus,

                        Şi lumea ta o lasă;

                        Eu sunt luceafărul de sus,

                        Iar tu să-mi fii mireasă.

 

                        O, vin’, în părul tău bălai

                        S-anin cununi de stele,

                        Pe-a mele ceruri să răsai

                        Mai mândră decât ele.

 

                        – O, eşti frumos cum numa-n vis

                        Un demon se arată,

                        Dară pe calea ce-ai deschis

                        N-oi merge niciodată!

 

                        Mă dor de crudul tău amor

                        A pieptului meu coarde,

                        Şi ochii mari şi grei mă dor,

                        Privirea ta mă arde.

 

                        – Dar cum ai vrea să mă cobor?

                        Au nu-nţelegi tu oare,

                        Cum că eu sunt nemuritor,

                        Şi tu eşti muritoare?

 

                        – Nu caut vorbe pe ales,

                        Nici ştiu cum aş începe –

                        Deşi vorbeşti pe înţeles,

                        Eu nu te pot pricepe;

 

                        Dar dacă vrei cu crezământ

                        Să te-ndrăgesc pe tine,

                        Tu te coboară pe pământ,

                        Fii muritor ca mine.

 

                        – Tu-mi cei chiar nemurirea mea

                        În schimb pe-o sărutare,

                        Dar voi să ştii asemenea

                        Cât te iubesc de tare;

 

                        Da, mă voi naşte din păcat,

                        Primind o altă lege;

                        Cu vecinicia sunt legat,

                        Ci voi să mă dezlege.

 

                        Şi se tot duce… S-a tot dus.

                        De dragu-unei copile,

                        S-a rupt din locul lui de sus,

                        Pierind mai multe zile.

 

                        În vremea asta Cătălin,

                        Viclean copil de casă,

                        Ce umple cupele cu vin

                        Mesenilor la masă,

 

                        Un paj ce poartă pas cu pas

                        A-mpărătesii rochii,

                        Băiat din flori şi de pripas,

                        Dar îndrăzneţ cu ochii,

 

                        Cu obrăjei ca doi bujori

                        De rumeni, bată-i vina,

                        Se furişează pânditor

                        Privind la Cătălina.

 

                        Dar ce frumoasă se făcu

                        Şi mândră, arz-o focul;

                        Ei, Cătălin, acu-i acu

                        Ca să-ţi încerci norocul.

 

                        Şi-n treacăt o cuprinse lin

                        Într-un ungher degrabă.

                        – Da’ ce vrei, mări Cătălin?

                        Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

 

                        – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

                        Pe gânduri totdeauna,

                        Să râzi mai bine şi să-mi dai

                        O gură, numai una.

 

                        – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

                        Dă-mi pace, fugi departe –

                        O, de luceafărul din cer

                        M-a prins un dor de moarte.

 

                        – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

                        Din bob în bob amorul,

                        Ci numai nu te mânia,

                        Ci stai cu binişorul.

 

                        Cum vânătoru-ntinde-n crâng

                        La păsărele laţul,

                        Când ţi-oi întinde braţul stâng

                        Să mă cuprinzi cu braţul;

 

                        Şi ochii tăi nemişcători

                        Sub ochii mei rămâie…

                        De te înalţ de subsuori

                        Te-nalţă din călcâie;

 

                        Când faţa mea se pleacă-n jos,

                        În sus rămâi cu faţa,

                        Să ne privim nesăţios

                        Şi dulce toată viaţa;

 

                        Şi ca să-ţi fie pe deplin

                        Iubirea cunoscută,

                        Când sărutându-te mă-nclin,

                        Tu iarăşi mă sărută.

 

                        Ea-l asculta pe copilaş

                        Uimită şi distrasă,

                        Şi ruşinos şi drăgălaş,

                        Mai nu vrea, mai se lasă,

 

                        Şi-i zice-ncet: – Încă de mic

                        Te cunoşteam pe tine,

                        Şi guraliv şi de nimic,

                        Te-ai potrivi cu mine…

 

                        Dar un luceafăr, răsărit

                        Din liniştea uitării,

                        Dă orizon nemărginit

                        Singurătăţii mării;

 

                        Şi tainic genele le plec,

                        Căci mi le umple plânsul

                        Când ale apei valuri trec

                        Călătorind spre dânsul;

 

                        Luceşte c-un amor nespus,

                        Durerea să-mi alunge,

                        Dar se înalţă tot mai sus,

                        Ca să nu-l pot ajunge.

 

                        Pătrunde trist cu raze reci

                        Din lumea ce-l desparte…

                        În veci îl voi iubi şi-n veci

                        Va rămânea departe…

 

                        De-aceea zilele îmi sunt

                        Pustii ca nişte stepe,

                        Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

                        Ce nu-l mai pot pricepe.

 

                        – Tu eşti copilă, asta e…

                        Hai ş-om fugi în lume,

                        Doar ni s-or pierde urmele

                        Şi nu ne-or şti de nume,

 

                        Căci amândoi vom fi cuminţi,

                        Vom fi voioşi şi teferi,

                        Vei pierde dorul de părinţi

                        Şi visul de luceferi.

 

                        Porni luceafărul. Creşteau

                        În cer a lui aripe,

                        Şi căi de mii de ani treceau

                        În tot atâtea clipe.

 

                        Un cer de stele dedesubt,

                        Deasupra-i cer de stele –

                        Părea un fulger ne’ntrerupt

                        Rătăcitor prin ele.

 

                        Şi din a chaosului văi,

                        Jur împrejur de sine,

                        Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

                        Cum izvorau lumine;

 

                        Cum izvorând îl înconjor

                        Ca nişte mări, de-a-notul…

                        El zboară, gând purtat de dor,

                        Pân’ piere totul, totul;

 

                        Căci unde-ajunge nu-i hotar,

                        Nici ochi spre a cunoaşte,

                        Şi vremea-ncearcă în zadar

                        Din goluri a se naşte.

 

                        Nu e nimic şi totuşi e

                        O sete care-l soarbe,

                        E un adânc asemene

                        Uitării celei oarbe.

 

                        – De greul negrei vecinicii,

                        Părinte, mă dezleagă

                        Şi lăudat pe veci să fii

                        Pe-a lumii scară-ntreagă;

 

                        O, cere-mi, Doamne, orice preţ

                        Dar dă-mi o altă soarte,

                        Căci tu izvor eşti de vieţi

                        Şi dătător de moarte;

 

                        Reia-mi al nemuririi nimb

                        Şi focul din privire,

                        Şi pentru toate dă-mi în schimb

                        O oră de iubire…

 

                        Din chaos, Doamne,-am apărut

                        Şi m-aş întoarce-n chaos…

                        Şi din repaos m-am născut,

                        Mi-e sete de repaos.

 

                        – Hyperion, ce din genuni

                        Răsai c-o-ntreagă lume,

                        Nu cere semne şi minuni

                        Care n-au chip şi nume;

 

                        Tu vrei un om să te socoţi

                        Cu ei să te asameni?

                        Dar piară oamenii cu toţi,

                        S-ar naşte iarăşi oameni.

 

                        Ei numai doar durează-n vânt

                        Deşerte idealuri –

                        Când valuri află un mormânt,

                        Răsar în urmă valuri;

 

                        Ei doar au stele cu noroc

                        Şi prigoniri de soarte,

                        Noi nu avem nici timp, nici loc

                        Şi nu cunoaştem moarte.

 

                        Din sânul vecinicului ieri

                        Trăieşte azi ce moare,

                        Un soare de s-ar stinge-n cer

                        S-aprinde iarăşi soare;

 

                        Părând pe veci a răsări,

                        Din urmă moartea-l paşte,

                        Căci toţi se nasc spre a muri

                        Şi mor spre a se naşte.

 

                        Iar tu, Hyperion, rămâi

                        Oriunde ai apune…

                        Cere-mi cuvântul meu dentâi –

                        Să-ţi dau înţelepciune?

 

                        Vrei să dau glas acelei guri,

                        Ca dup-a ei cântare

                        Să se ia munţii cu păduri

                        Şi insulele-n mare?

 

                        Vrei poate-n faptă să arăţi

                        Dreptate şi tărie?

                        Ţi-aş da pământul în bucăţi

                        Să-l faci împărăţie.

 

                        Îţi dau catarg lângă catarg,

                        Oştiri spre a străbate

                        Pământu-n lung şi marea-n larg,

                        Dar moartea nu se poate…

 

                        Şi pentru cine vrei să mori?

                        Întoarce-te, te-ndreaptă

                        Spre-acel pământ rătăcitor

                        Şi vezi ce te aşteaptă.

 

                        În locul lui menit din cer

                        Hyperion se-ntoarse

                        Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,

                        Lumina şi-o revarsă.

 

                        Căci este sara-n asfinţit

                        Şi noaptea o să-nceapă;

                        Răsare luna liniştit

                        Şi tremurând din apă

 

                        Şi umple cu-ale ei scântei

                        Cărările din crânguri.

                        Sub şirul lung de mândri tei

                        Şedeau doi tineri singuri:

 

                        – O, lasă-mi capul meu pe sân,

                        Iubito, să se culce

                        Sub raza ochiului senin

                        Şi negrăit de dulce;

 

                        Cu farmecul luminii reci

                        Gândirile străbate-mi,

                        Revarsă linişte de veci

                        Pe noaptea mea de patimi.

 

                        Şi de asupra mea rămâi

                        Durerea mea de-o curmă,

                        Căci eşti iubirea mea dentâi

                        Şi visul meu din urmă.

 

                        Hyperion vedea de sus

                        Uimirea-n a lor faţă:

                        Abia un braţ pe gât i-a pus

                        Şi ea l-a prins în braţe…

 

                        Miroase florile-argintii

                        Şi cad, o dulce ploaie,

                        Pe creştetele-a doi copii

                        Cu plete lungi, bălaie.

 

                        Ea, îmbătată de amor,

                        Ridică ochii. Vede

                        Luceafărul. Şi-ncetişor

                        Dorinţele-i încrede:

 

                        – Cobori în jos, luceafăr blând,

                        Alunecând pe-o rază,

                        Pătrunde-n codru şi în gând,

                        Norocu-mi luminează!

 

                        El tremură ca alte dăţi

                        În codri şi pe dealuri,

                        Călăuzind singurătăţi

                        De mişcătoare valuri;

 

                        Dar nu mai cade ca-n trecut

                        În mări din tot înaltul:

                        – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

                        Dac-oi fi eu sau altul?

 

                        Trăind în cercul vostru strâmt

                        Norocul vă petrece,

                        Ci eu în lumea mea mă simt

                        Nemuritor şi rece.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *