Legenda rândunelei

                        Din zori, de cum s-aprind,

                        Tot cântă rândunica

                        Sub streşini ciripind

                        Era şi fată mare

                        Şi mândră de-a cătare

                        Şi-apoi, pe lângă toate,

                        Şi fată de-mpărat.

                        Uşor se duce nume

                        De-un lucru bun în lume,

                        Dar mai uşor de-un lucru

                        Frumos cu-adevărat.

                        Şi-n toată lumea vestea

                        I-a mers, cum merg de-acestea

                        Când trec din gură-n gură

                        Grăbit din sat în sat.

 

                        Dă roate şoimu-n zbor

                        Şi ţipă rândunica

                        Şi n-află ajutor.

                        Cum vin în şir cocorii,

                        Venit-au peţitorii:

                        Ieşea din casă unul,

                        Iar celălalt intra.

                        Şi ea şi-a plâns durerea:

                        O, dă-mă cui ţi-e vrerea,

                        Măicuţo, dar străină

                        Departe nu mă da!

                        Şi-n ciuda bietei fete,

                        Ea, vitrega, o dete

                        Străinilor de-acolo,

                        Veniţi de undeva.

 

                        Cad fulgi pe câmpul gol

                        Şi plânge-o rândunică

                        Pierdută dintr-un stol

                        Pe-un larg adânc al mării

                        Spre-adâncul larg al zării

                        Se duc corăbii multe

                        Cu fata de-mpărat.

                        De-amar ea nu mai poate:

                        Inelul scump şi-l scoate,

                        Din deget, şi-l aruncă

                        În marea ce-o străbat.

                        Atunci, să ştii tu bine,

                        Voi mai vorbi cu tine,

                        Când mi-or găsi inelul.

                        Iar mirele-a îngheţat.

 

                        La cuib venind acum,

                        Sfărmat găsi ea cuibul

                        Iar puii morţi în drum

                        Ea blândă se supune

                        Şi face tot cum spune

                        Bărbatul ei, şi-n toate

                        Nu-i dă nici un cuvânt

                        De plângere; nu-şi frânge

                        Nici mâinile, nu plânge,

                        Ci rabdă datul sorţii.

                        Dar, tare-n jurământ,

                        E mută a ei gură:

                        Nici dragoste, nici ură

                        N-arată, ci rămâne

                        De-a pururi un mormânt.

 

                        Prin pomi sunt laţuri mii.

                        Prin aer zboară şoimii,

                        La cuib pândesc copii

                        Şi iată! azi răsună

                        De multă voie bună

                        Palatul tot; cu vuiet

                        La rege robii vin.

                        Un peşte-au prins în mare

                        Şi-n el, în bună stare,

                        Inelul scump al doamnei.

                        I-l dau, de sânge plin!

                        Stăpânul îl priveşte

                        Şi vesel se porneşte

                        La doamnă-sa să-i spună,

                        Scăpat de-atâta chin.

 

                        Aripile i-au frânt,

                        Se zbate-acum de moarte

                        În ţărnă, pe pământ

                        De-acum tu nu mai plânge!

                        Şi-n braţe el o strânge.

                        Cu mâna cea purtată

                        Prin sânge pe inel,

                        Bărbia el i-o prinde:

                        Dar braţele-şi întinde

                        Cu ţipet doamna-n aer,

                        Uitându-se la el.

 

                        Iar braţele-i deodată

                        În vânt încep să bată,

                        Mişcări părând de aripi

                        Cu umblet uşurel.

 

                        Şi s-a nălţat în vânt

                        Deodată rândunica!

                        E negru-al ei vestmânt,

                        Că-n negru se purtase

                        De când se măritase!

                        De-atunci ea vesel zboară

                        Pe dealuri şi pe lunci

                        Şi-ntruna ciripeşte

                        Şi-ntruna povesteşte

                        Tot ce-a tăcut o viaţă

                        De jale şi de munci.

                        Şi cum fu dezmierdată

                        De-o mână-nsângerată,

                        E gâtul rândunelei

                        Ca sângele de-atunci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *