Legenda ciocârliei

                        Lie, Lie,

                        Ciocârlie,

                        Zbori în soare

                        Cântătoare

                        Şi revină

                        Din lumină

                        Pe pământ

                        Cu dulce cânt!

                        (Poporal)

 

                        I

 

                        De când erau ca iarba anticii codri deşi

                        Şi mici ca muşuroaie Carpaţii uriaşi,

                        Şi văile profunde, şi latele vâlcele

                        Ca pe o apă lină uşoare vălurele;

                        De când în lume lupii erau păstori de oi

                        Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;

                        De când purta-n cosiţe Ileana Cosânzeană

                        O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,

                        N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă

                        Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

 

                        Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,

                        Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,

                        Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,

                        Cu ultima lor rază aşa minune vie.

                        Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,

                        Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;

                        Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,

                        Al inimilor farmec, a ochilor mirare.

                        Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte

                        Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,

                        Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,

                        Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.

 

                        Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare

                        Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,

                        Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie

                        Căzând, fuior de aur, de-a lung până-n călcâie,

                        Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare

                        Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.

                        Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,

                        Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,

                        Prin care tainic saltă luciri de forme albe,

                        Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,

                        Precum acele slabe văpăi tremurătoare

                        Prin frunze răspândite de luna gânditoare.

                        Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,

                        Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,

                        Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,

                        Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.

                        Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,

                        Din soarele-răsare şi până la soare-apune

                        Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,

                        Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.

                        Şi-i zice: Însuşi cerul spre tine se înclină…

                        Frumseţea-i o coroană pe frunte de regină!

 

                        II

 

                        Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,

                        Că Lia fură ochii, şi minţile le fură;

                        Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate

                        Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,

                        Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,

                        Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.

 

                        În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,

                        De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări

                        Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,

                        Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.

                        Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,

                        Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,

                        Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,

                        Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;

                        Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire

                        Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.

                        Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,

                        Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,

                        Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!

                        Şi, tot privind lumina din faţa-i arzătoare,

                        Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.

                        Ei plâng! de ce plâng însă luceferii duioşi?

                        De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,

                        De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?

                        Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,

                        N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,

                        Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,

                        Nici cerul, nici pământul! dar umbra să o ştie!

                        Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,

                        Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte

                        Şi zice: Tu, al lumii monarc strălucitor!

                        O! splendidă comoară de viaţă şi amor!

                        Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!

                        Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!

                        Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,

                        Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,

                        Să fii al meu şi numai al meu, o! mândre soare,

                        Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,

                        Căci te urăsc atunce… cu dragoste şi dor,

                        Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!

                        Ea zice şi se simte de raze inundată.

 

                        Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:

                        Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul

                        De a-ţi asculta îndemnul, de a-ţi împlini cuvântul,

                        Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!

                        El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are

                        Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,

                        Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.

                        Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar

                        De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!

                        El dă junie lumii, iubire, fericire,

                        La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,

                        Dar raza-i ce învie e rază şi de foc

                        Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,

                        Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,

                        Şi umbra o înghite când soarele-i amiază.

                        Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.

                        Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria

 

                        De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna

                        Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,

                        M-oi duce mult departe c-un repede avânt,

                        Departe, unde cerul se lasă pe pământ,

                        Pe unde munţii falnici apar ca nourele,

                        Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.

                        M-oi duce până mi-oi găsi ursitul

                        Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,

                        Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,

                        Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!

                        Amar de tine, Lie! o! Lie, amar de mine!

                        Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.

 

                        III

 

                        În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte

                        Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,

                        Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă

                        Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,

                        Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,

                        Ce zice că pământul nu e destul de larg,

                        Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,

                        Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.

                        El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună

                        Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;

                        Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea

                        Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!

                        Se duce calul Graur spre codrii de stejari

                        În care greu se luptă cu balaurii cei mari

                        Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;

                        Prin locuri unde şerpii briliante fac din spume

                        Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,

                        Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.

                        El trece prin poiene cu tufe aurite

                        În care se alungă şopârle smălţuite

                        Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,

                        Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.

                        Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,

                        Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,

                        Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,

                        Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.

                        El trece peste râuri ce curg necontenit

                        Ca zilele senine a celui fericit.

                        Şi apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,

                        În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.

                        Zadarnic! ea-nainte, înainte mereu pasă,

                        Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,

                        Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei

                        Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.

                        Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,

                        Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,

                        Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,

                        Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.

                        Dar după multă trudă şi mult amar de cale,

                        Odată cu amurgul ajunge într-o vale,

                        O vale înverzită ce se uneşte-n zare

                        Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.

                        Acolo calul Graur îşi încetează zborul,

                        Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,

                        Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal

                        Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,

                        Privind cu dor la raiul din fundul depărtat

                        Pe care se ridică al soarelui palat.

 

                        Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?

                        O întreabă glasul umbrei de cale obosită.

                        Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,

                        Zăreşti în depărtare cea insulă ferice

                        Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?

                        Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,

                        Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,

                        Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safire?

                        Acolo împărăţeşte frumos ursitul meu,

                        Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreau!

                        Dar cum să fac, vai mie! ah! calul meu nu poate

                        Să calce şi pământul, şi mările să-noate!

                        Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume

                        O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.

                        Cum zice, cum nechează…

                        Din marea cea profundă

                        O volvură se-nalţă şi iese-un cal în undă,

                        Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,

                        Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.

                        Zărindu-l, Lia vesel de cale se găteşte,

                        Dar când e ca să plece şi când se despărţeşte

                        De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă

                        Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-l piardă.

                        Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare

                        Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.

                        Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,

                        Şi Graur se afundă în zarea înnourată.

 

                        IV

 

                        Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină

                        Cântând o melodie simfonică, marină,

                        Ajunge Lia grabnic la insula dorită,

                        A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.

                        Copila-n haine mândre de fiu împărătesc

                        S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,

                        Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,

                        O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.

                        Ea intră în palatul acel de feerie

                        Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,

                        Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni

                        Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,

                        Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,

                        Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!

 

                        De când nu era încă pământul care este,

                        De când tot ce e-n lume era numai poveste

                        Şi raza de lumină şi razele căldurii

                        Erau comori ascunse în haosul naturii,

                        A splendidului soare ferice născătoare

                        Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,

                        Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,

                        Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă

                        Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.

 

                        Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,

                        Tresare şi întreabă: Ce om, ce fiară, cine

                        A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde

                        În locuri necălcate de pas de om; pe unde

                        Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,

                        Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?

                        Copila tremurândă s-apropie şi zice:

                        Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice.

                        De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,

                        Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,

                        Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare

                        Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;

                        Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,

                        Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul

                        Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,

                        Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!

                        ……………

                        Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.

                        Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;

                        Când iată că s-aude în lunga depărtare

                        De cai venind spre casă voioasă nechezare,

                        Şi iată că palatul se umple deodată

                        Cu zilnica lumină din lume adunată;

                        Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri

                        Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.

                        El vine şi apare atât de luminos,

                        Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.

                        Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!

                        Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.

                        Te bucură de oaspe venit de pe pământ,

                        Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!

 

                        În juru-i mândrul soare se uită cu mirare…

                        El vede şi nu crede, îi pare că îi pare

                        Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină

                        Sub galeşa ochire a fetei ce suspină.

                        Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:

                        Oricine-ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpândă!

                        Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,

                        Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă!

                        Pe flori de primăvară obrazu-ţi să se culce,

                        Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!

                        Copila îl ascultă pierdută în extaz,

                        Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,

                        Şi zice: Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară

                        Şi casa părintească în timp de primăvară,

                        Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;

                        Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,

                        Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;

                        Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele,

                        Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,

                        Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:

                        Minune mult iubită! Lumină de lumini!

                        Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!

 

                        Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,

                        În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire,

                        Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă.

                        Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,

                        Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nşelată?

                        Acest străin să fie oare fecior, sau fată?

                        El are glasul dulce, prea dulce, prea duios

                        De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!

                        Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristeţe:

                        Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!

                        Amar de cine are pe ochi un negru nor

                        Când inima presimte! E fată, sau fecior…

                        La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;

                        De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,

                        Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,

                        În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.

                        Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind,

                        Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.

 

                        Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,

                        O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă

                        Şi-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,

                        În lumea pământeană ai fost împărăteasă;

                        De-acum tot împreună gustând cerescul bine,

                        Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine.

                        Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte

                        Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte

                        Ca ziua cea de vară când razele se scurg

                        Topindu-se în umbra adâncă din amurg.

                        Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte…

                        Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,

                        Nici unul n-are gândul să facă începutul,

                        Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!

 

                        V

 

                        A doua zi, pe timpul minunilor visate,

                        Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate,

                        Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,

                        Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.

                        Ea merge cu grăbire la patul unde crede

                        C-a trebuit să doarmă străinul… şi ea vede

                        (Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),

                        Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zăpadă.

                        Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!

                        Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!

                        Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,

                        Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oţerire…

                        Ce vede?

                        Pe zenitul adânc, înflăcărat,

                        Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat

                        Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu l-au răpit,

                        Cutrieră cerescul întins nemărginit.

                        Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor

                        Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;

                        Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,

                        Cu Lia legănată pe sânul lui apare,

                        Şi lumile inundate sub flăcări arzătoare

                        Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare…

                        Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,

                        Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!

                        Şi mama cade moartă!

                        Ea cade! dar urgia,

                        Dar cruntul blestem zboară, se suie până la Lia,

                        Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,

                        Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.

                        ………………..

                        Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!

                        Iubirea i-a dat moartea şi moartea nemurirea!

                        Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie

                        De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie

                        Ce vecinic către soare se înalţă-n adorare,

                        Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *