La moartea principelui Ştirbey

                        Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă

                        Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,

                        Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,

                        Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin.

 

                        Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,

                        Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,

                        Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină

                        Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ…

 

                        A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,

                        Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,

                        Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,

                        Decât cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormânt.

 

                        Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?

                        Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?

                        Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?…

                        – Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *