La Heliade

                        De mi-ar permite Apolon s-aleg dintre cunune,

                        Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,

                        Ci falnica cunună a bardului bătrân;

                        Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,

                        Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,

                        Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

 

                        Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,

                        Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,

                        De bucle-ncunjurată, blondine, undoind,

                        Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este

                        Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte

                        Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

 

                        Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,

                        Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

                        Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori,

                        Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană

                        Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,

                        Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor.

 

                        Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,

                        Cum curge profeţia unei Ieremiade,

                        Cum se răzbun-un vifor zburând din nor in nor.

                        Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde,

                        De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte

                        Să fie ca „Blestemu”-Ţi să-l cânt, apoi să mor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *